Biblioteca din satul nostru, Lencăuți era una săracă. Rafturi întregi cu volume a congreselor PCUS, volume semnate de V. I. Lenin, traduce în moldovenește – cu cirilică, cine pierdea timpul pentru așa maculatură? Cărți despre partizani și eroii revoluției din 1917.
Bibliotecara, o doamnă din Mereșeuca, pentru a ei 60 ruble, sau poate nici atât, venea cam rar pe la bibliotecă, adesea pupam lăcata, care atârna de ușa bibliotecii. Nu prea primitoare, deloc cointeresată de vizitatori, nu prea aducea cărți noi.
Dar eu mergeam la biblioteca din Verejeni. Acolo lucra bibliotecar un om cărturar, iubitor de cărți și de oameni. Nu-mi amintesc numele lui, paremi-se, cu familia Cozimic, un bărbat de stătură și vârstă mijlocie, șchiopăta puțin de un picior. Dar era atât de primitor, mă ajuta să aleg cărți, știa că trec des pe la bibliotecă, lângă masa lui ținea cărți pentru mine, găsea ceva noi, îmi spunea când să vin, pentru că vor fi cărți noi. Luam cărțile, le strângeam la piept, le aduceam acasă, le înveleam cu ziar, așa cum înveleam manualele, ca părinții mei să vadă că eu învăț, nu citesc cărți aiurea. Mama se pricepea, mă ocăra că nu merg la prășit, la adăpat vacile, dar bag în cap toate prostiile:
- Lasă cărțile estea, nu vei fi ministru. Mergi la lucru, toate fetele lucrează, numai tu cu cărțile în mână, ești o leneșă!
- Da poate voi fi ministru, tu de unde știi?
- Miniștri au copii lor, da tu caută-ți de treabă.
Treaba erau vacile, era prășitul, strânsul fânului, scosul sfeclei, dezghiocatul porumbului pentru sutele de păsări…
Pe mine treaba asta nu mă atrăgea deloc. La urma urmei, alegeam să pasc vacile, pentru că puteam să citesc. Dar…vițeii numaidecât sugeau laptele, eu nici nu-i vedeam când reușeau, aduceam vacile cu ugerul gol și iar mama mă ocăra.
- Dragul mamei, cărțile nu aduc fericirea. O fată trebuie să știe a face un borș, trebuie să fie gospodină.
Citeam Jules Verne, întorceam ultima pagină și mai să plâng, că se termina cartea așa de repede. Toată clasica franceză, care era în biblioteca din Verejeni am citit. Citeam tot, ce era tradus în moldovenește. Pe la paisprezece ani am trecut la rusă, pentru a citi versurile Marinei Țvetaeva, Ana Ahmatova, Mandeliștam etc.
Mai târziu, cumpăram cărți, dar erau așa de deficitare, trebuia să ai cunoscuți librari, ca să-ți lese cărți bune. Și iată după anii ’90, peste tot au început a vinde cărți.
Eu am început lectura cărților în limba română cu ARTA CONVRSAȚIEI de Ileana Vulpescu. O mai port cu mine peste tot.
Când am revenit prima dată de la Paris, după ce am obținut actele, am intrat în Librăria din Centru. Voiam să citesc cărțile scriitorilor basarabeni. Mă uitam la rafturile de cărți în limba română și m-au podobit lacrimile. Doamne, oare de ce noi, copii anilor ’60-’70 am fost lipsiți de așa bogăție? Oare de ce ne-au sărăcit cumplit? Dar ei, cei de la putere nu știau un lucru – cu cât mai mult ne îndepărtează de limba română, cu atât mai dornici eram noi de ea.
Ce aș fi fot eu fără carte?
Ministru nu am devenit. Miniștrii au copii lor.
Fericirea mea e în cărți, e în copii mei, e în animalele dragi, e în comunicare cu oameni care mă captivează prin inteligență, cumsecădenie. Fericirea e în libertate. Și borș tot am învățat a pregăti.
