Povestea Olgăi Căpățînă, povestită de ea

Îmi spune Olga Căpățînă, m-am născut în anul 1955 în satul Lencăuți, Ocnița, la malul Nistrului. Prima mea călătorie la Paris a fost în 2001, când am fost invitată la Salonul Internațional de Carte, unde a fost prezentată cartea mea „Colind afgan”.

Am emigrat peste trei ani. Se născuse nepotul meu, Nicușor, și am vrut să-i fiu alături. Am ratat multe la viața mea și nicidecum nu puteam rata copilăria nepotului.

După școala din sat, am ales să urmez facultatea de filologie pentru că mi-au plăcut cărțile, mi-a plăcut să citesc. Mama îmi zicea: „Nu citi atâtea cărți, nu vei fi ministru. Miniștrii au copii lor. Învață ceva ce-ți va fi util.”

Util ar fi fost tot ce puteam învăța de la mama, pentru că le știa pe toate: ce și cum se face pentru casă, dar nu am învățat nimic. Am făcut așa cum am vrut eu. Pentru că asta sunt – o femeie care face ce vrea, cum vrea și când vrea. Nu am vrut să fiu profesoară de literatură. Deși am făcut studii la Institutul Pedagogic din Bălți, nu am lucrat nici o zi în școală. În militărie nu am mers pentru că îmi plăcea să fiu militar: ce știam eu despre militărie? Nimic. La Comisariatul Militar se plătea de două ori mai mult decât jurnaliștilor de la Radio-Moldova. De asta am lăsat radio-ul pentru Comisariat. Apoi am lăsat armata pentru jurnalism. Apoi am lăsat Moldova pentru Franța.

La Paris am lucrat la spitalul oncologic 12 ani, oncologie paliativă

Asta am vrut? Nici nu m-am gândit vreodată. Dar am lucrat pentru că asta îmi aducea bani și-mi permitea să trăiesc eu și familia mea. Un lucru greu, dar destoinic. Mi-a plăcut. Lucram noaptea. 14 bolnavi în secție, care mă așteptau în fiece seară să le vorbesc, să îi ajut, să-i mângâi cu o vorbă bună, cu o atingere pe frunte. Să nu le fie frică să plece singuri… Atitudinea unui lucrător medical față de un bolnav poate fi ultima impresie lăsată unui om despre oameni.

Acum am timp cât duce trenul, pentru că sunt la pensie

Cu anii dai la o parte tot ce-ți încurcă să fii fercit. Și dacă o femeie este fericită, ea este frumoasă. Eu nu am nevoie de haine, de încălțăminte, poșete, blănuri sau aur. Am nevoie de oameni frumoși și simpli. Am nevoie să ajut animalele, să am câini în casă, pisici. Ei mă fac fericită. Cu ei am inspirație. Eu pictez, iar pisica cea albă s-a cuibărit lângă mine. Elly, cățeaua, doarme pe canapea, dar din când în când deschide ochii și privește, nu cumva să ies din atelier și să o las singură. Garry, cățelul roșcat, a pus capul pe spatele lui Frosi, motanul cel alb, și doarme dus. Ce mai poți vrea de la viață? Mă trezesc odată cu primele raze și ies la plimbare cu doi câini superbi.

Cariera face parte din viața mea

Cu cât mai multă dragoste – cu atât mai multe cărți scrise cu dragoste. Nu pot termina romanele cu tristețe. Trebuie să fie o lumină care ne-ar arăta că totul va fi bine, că viața e frumoasă. Pictez, apoi brodez, apoi scriu, când termin un roman, parcă se rupe ceva acolo, în suflet, el râmâne cumva pustiu, atunci mă apuc să împrăștii culori pe pânză, le adun cu cuțitul și le transform în flori. Uneori mi-e dor de versuri și încerc să le înșir pe hârtie. Iar cineva din superbii mei prieteni le cântă, fie Valy Boghian, fie Tatiana Turtureanu.

Cartea mea „UN CAFÉ ET UN BRIN DE CAUSETTE” este despre soarta unei femei care a trecut prin multe dificultăți, despre dragoste și război. În orice roman eu ating subiectul războiului: fie Cel De-al Doilea Război Mondial, fie războiul din Afganistan sau, de multe ori, războiul din Transnistria. Despre femeile care au trecut prin război cu demnitate. Demnitatea e ceva foarte important pentru mine. Pentru că așa m-au învățat părinții. Nu este prima mea carte în limba franceză, sper că nici ultima. Aștept să-mi sosească cărțile cu povești pentru copii, apoi și o carte cu versuri în franceză.

Și dacă tot am pomenit despre femei, a fi femeie nu ne neapărat înseamnă a fi frumoasă după standardele impuse de cineva. Respect mult acele femei care reușesc că meargă pe pantofi cu toc, să aibă o siluetă de milioane, să poarte bijuterii. Eu pot fi frumoasă de două – trei ori pe an, în rest este istovitor și foarte greu să te ții de siluetă, să ai grijă de riduri, să poți merge pe tocuri.

Omul trece peste orice greutate, dacă are un scop și o speranță

În tinerețe aveam un scop: să-mi cresc destoinic copii. Să le dau carte și susținere în toate. Aveam și un exemplu – părinții mei, care au crescut patru fete. Ei ne-au îndrumat spre universități și ne-au ajutat să creștem copiii. Când ai copii, nu te gândești la greutăți, treci peste toate de dragul lor. Dar și acum, când sunt în vârstă, am și eu un sprijin, și speranța e încă vie – nu degeaba am trecut prin câmpul cu spini: acum în curtea casei mele cresc trandafiri.

În prezent am același scop: să fiu fericită și sănătoasă. Să scriu un roman despre omenie. Să pictez ceva frumos. Să brodez în panglică și perle. Să mai salvez un câine sau o pisică. Să ajut oamenii bolnavi de cancer. Să mă bucur de soare, de rouă, de mirosul liliacului. E simplă aritmetica mea.

Recenzii ale criticilor

“Drama războiului absurd e augmentată de faptul că e trăită de o femeie, cu mult mai sensibilă decât orice altă fiinţă. Evitând, prin ficţiune, formula romanului-document, istoric, autobiografic, confesional etc., Olga Căpăţână reuşeşte a crea o autentică experienţă existenţială, complexă, în împrejurări istorice singulare, într-un tărâm apocaliptic, exotic, rigid, un infern din pietre şi nisip, cu o cultură şi obiceiuri total străine omului european.”
Critic și istoric literar, prozator, filosof al culturii și civilizației, eminescolog, laureat a trei premii naționale „Mihai Eminescu”
Theodor CODREANU
“Versurile poetei Olga Căpățînă denotă doar sinceritate: și atunci când eroina lirică este îndrăgostită, și atunci când inima ei sângerează alături de cei căzuți în masacrul de la Nistru, și acolo departe, în Afganistan, astfel, că multele clipe de inspirație îi vor fi paralele cu activitățile desfășurate în cadrul Asociației de binefacere sau când scrie despre destinul de astăzi al Basarabiei și al basarabenilor ajunși la o răscruce a destinului istoric”
Poet, publicist și critic literar
Anatol Ciocanu

“Istoria familiei Dobre este istoria locuitorilor acestui spaţiu presărat cu obstacole, personajele Olgăi Căpățână reprezentând ipostaze …

Dobrenii este o carte rară care abordează un subiect aproape inexistent în literatura română. Cu atât mai mult trebuie citite.”

Doctor habilitat, critic literar
Aliona Grati
“Aflate în dialog stilistic și tematic, romanele Olgăi Căpățână, Vreau acasă și Dincolo de beznă alcătuiesc o frescă socială - o panoramă a tuturor frământărilor existențiale pe care le-au trăit și continuă să le trăiască moldovenii dintre Prut și Nistru. Perioada transpusă artistic pune în lumină crochiurile mai multor generații la rând, care s-au perindat de la jumătatea secolului trecut încoace.”
Cercetător științific, istoric, critic literar
Diana Dementieva
“Dragostea de viaţă şi de semeni este mesajul şi energia care ghidează scrisul Olgăi Căpățână, chiar dacă autoarea revine obsedant, cu fiecare carte la tema războiului. Autoarea îşi construieşte minuţios personajele, dezvăluindu-le identitățile fie prin felul de a se comporta, fie prin ample inserții în conștiința acestora. Atunci când recurge la a doua modalitate, reuşeşte să proiecteze adevărate crize de conştiinţă.”
Doctor habilitat, critic literar
Aliona Grati
“Am surprins în o frază neobișnuită pentru lector - „ o femeie este datoare cu o fericire” și m-am întrebat: Cu cât poate fi datoare o femeie-poet pentru societate, pentru umanitate? Probabil că e datoare, în primul rând, cu suferirea la cotele cele mai de vârf a sentimentelor omenești, a trăirii cu acea intensitate a jalei și a bucuriei. Spre aceste noțiuni ar vrea să tindă poezia Olgăi Căpățînă pe care o propun cititorilor noștri de vers, îndrăgostiților de rimă, de candoare, de confesiune, împătimiților de credință și speranță.”
Doctor în Filologie, doctor habilitat în Literatura română, critic literar
Ion Ciocanu
“Orice aș spune despre omul și scriitoarea Olga Căpățână se înscrie imediat în forma unui exercițiu de admirație. Pentru că despre Olga Căpățână se poate vorbi doar cu admirație. Pentru că este o doamnă foarte frumoasă și vrei imediat să-i semeni. În mijlocul oricărei adunări pare persoana cea mai importantă, cea mai naturală și mai cordială. Luciul ochilor ei albaștri e cel pe care îl capătă luna, dimineața devreme, când întârzie să lase cerul, de frică să nu-i strice poezia. Ca niște petale de crin abia înflorit este zâmbetul ei purpuriu. Pasul îi este ferm ca și faptele. Imediat ce îi reperezi figura, simți o nestăvilită dorință să-i cunoști secretul. Vrei să rezonezi cu ea, să te umpli de freamătul, de dârzenia și optimismul ei. Numai că nu îți iese, deoarece așa cum este Olga Căpățână poate fi doar Olga Căpățână.”
Doctor habilitat, critic literar
Aliona Grati

Picturile și broderiile Olgăi Căpățână

Scriitoarea în ochii cititorilor

Autor pictură: Eduard Stahi

Cititorului meu...

Ne-am făcut curte un timp oarecare unul altuia. Eu îl voiam, el mă privea de sus, neîncrezător, dar nu m-a respins. Nu eram perfectă. Și acum nu sunt. Arătați-mi femeia perfectă! Dar încercam să mă schimb de dragul lui. Citeam și învățam. Eram sinceră în tot ce spuneam. El era alintat. Păi cum! Avea de unde alege. Au trecut ani… Eu i-am arătat ce pot și cum pot. El a devenit mai atent, mai îngăduitor. Dar tot alintat. Să știți, că de ăștia ca el nu sunt mulți. Adică sunt, dar nu tare mulți.

Acum el, Cititorul meu, m-a găsit. Și mă curtează frumos, ca un amant grijuliu – cu bomboane, vin, flori – așa cum se cuvine într-o relație frumoasă. Eu îi spus cuvinte frumoase, el îmi citește cărțile.
Sper să continue tot așa. Dacă va fi un scandal între noi, atunci să fie SCANDAL de la Jean Paul Gaultier.

SUS