la Pallas Mall, am fost invitată să vorbesc despre – probabil cel mai bun roman lansat în această ediție a Tîrgului de carte Librex de la Iași – „Dobrenii‟ Olgăi Căpățînă. Și n-o spun eu, a spus-o deja critica de specialitate, prima apariție a volumului fiind distinsă cu Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova în 2019.
Există autori care își propun să scrie cărți de istorie însă rezultatul e un roman de ficțiune, de cele mai multe ori nereușit. Doamna Olga Căpățînă, din contra, construiește romane foarte bune ce pot fi citite ca veritabile cărți de istorie, pe care le scrie cu incontestabilul talent al prozatorului, dublat de finețea poetului. Într-o scriitură senin-alertă, care face ca povestea să curgă firesc, de multe ori cu fraze scurte, pline de nerv și de dulceața rostirii de la Est de Prut, romanul prezintă trei generații din neamul lui Dobre, trăitor pe malurile Nistrului. «Dobre» în limba slavonă înseamnă «Bun». Romanul spune, deci, povestea «Oamenilor buni» de pe malurile Nistrului, care trăiesc de secole sub incertitudinea spațialității de frontieră: a extremității răsăritene românești, a extremității apusene rusești / sovietice, iar mai nou și sub provocările unei firave independențe și a dorinței de Unire cu Țara. Ei sânt români care interacționează în mod obișnuit cu rușii, cu ucrainenii, cu bulgarii, cu turcii și cu nemții în trecere peste dânșii câteodată.
Întâmplarea face ca „Dobrenii‟ să treacă Prutul și ajungă la Iași în preajma nefastei date de 16 Mai (16 Mai 1812). Peste câteva zile, marți 16 Mai, se împlinesc 211 ani de când Imperiul Rus a rupt bucata de țară de la Est de Prut și i-a pus numele de Basarabia.
Acțiunea începe în 1939, continuă cu sinistrul an 1940, cu al Doilea Război Mondial, cu tăvălugul bolșevismului, ajunge la imixtiunea sovietică în Afghanistan și se încheie cu războiul de la Nistru din anii ’90, brodată fiind pe o canava istorică și realistă ce dă greutate narațiunii.
Pe mine lectura m-a provocat să-mi amintesc lecțiile istoriei, pentru că oricît ar părea de greu de crezut, Nistrul este un fluviu românesc. Românii (cu sensul vechi al epocii, de moldoveni, desigur) au ajuns în valea Nistrului la finele veacului al XIV-lea. De atunci, frontiera politică de la Nistru nu i-a împiedecat să treacă din felurite nevoi peste ea, împingînd hotarul etnic al neamului nostru departe spre răsărit, până la Bug și Nipru. Legăturile comerciale medievale ofereau prilej moldovenilor să străbată cîmpiile ce se așterneau între Nistru și Nipru; îmbelșugarea pășunilor transnistriene ademeneau adesea păstorii să treacă cu turmele într-acolo; în timpul frămîntărilor interne din Moldova, pribegii politici treceau Nistrul pentru a găsi adăpost în Podolia sau în Ucraina Hanului. Mulți dintre ei nu se mai întorceau acasă și rămîneau să-și creeze o nouă viață pe vastele terenuri mănoase care ispiteau dragostea lor de muncă și dorul de cîștig mai lesnicios.
În sec. XV (la 1455) voievodul Petru (al III-lea) a ocupat cetatea genoveză Lerici din limanul Nistrului, care va fi stăpînită de Moldova pînă în 1475, cînd a fost pierdută de Ștefan Cel Mare și ocupată de tătari, care au rebotezat-o după limba lor Ozù, în românește Vozia, iar în rusește Oceacov.
Prima mențiune documentară precisă referitoare moldovenii așezați dincolo de Nistru oferă în 1541 însuși Soliman Magnificul. Sultanul se referea la oamenii domnului Moldovei Alexandru Vodă Cornea, care s-au luptat cu turcii pentru a-i alunga din nou înființata raia a Tighinei (Bender). Nemaiputîndu-se întoarce în Moldova, aceștia s-au așezat în Podolia, unde au întemeiat satele românești Pietrosu, Mălăești și Pisculung. În sec. XVI mențiunile documentare privitoare la existența românilor dincolo de Nistru și Bug se înmulțesc, iar pentru nevoile lor spirituale a fost înființată episcopia Proilaviei sau a Brăilei.
În secolul XVII, moldovenii au continuat să treacă peste vadurile Nistrului, mînați de interesele lor de comerț dar și de tulburările interne, elementul românesc transnistrian ajungînd suficient de însemnat pentru a putea juca un rol politic și militar. Hatmanul Bogdan Hmielnicki, fondatorul statului cazacilor zaporojeni, al cărui fiu Timuș a fost ginerele domnului Moldovei Vasile Lupu (știm povestea nunții sale cu domnița Ruxanda, din romanul cu același nume al lui Mihail Sadoveanu), a fost ajutat în luptele cu magnații polono-lituanieni și de 4000 de români transnistrieni.
După moartea acestuia, zona a intrat o vreme sub autoritate otomană, iar sultanul Mahomed al IV-lea i-a încredințat hătmănia Ucrainei domnului Țării Moldovei, Gheorghe Duca. Faptul a sporit colonizarea românilor în stînga Nistrului, însuși Gh. Duca construindu-și curți domnești în satele Țigănauca pe Nistru și Peștera pe malul Bugului. Mulți boieri au primit pămînturi întinse și facilități economice care au atras locuitori români pentru a munci, a crește vite, a face negoț.
Răzmerița Lăpușnenilor și a Orheienilor conduși de Hîncu și Durac din anii 1671-1672 a aruncat un val de pribegi peste Nistru. Mihalcea Hîncul a trecut Nistrul la Rîșcov însoțit de 300 de oameni. Rîșcovul era atunci în proprietatea domniței Ruxandra, care trăia acolo, văduvă; mai tîrziu Rîșcovul a trecut în stăpînirea mănăstirii Golia din Iași. Pe Nistru, boierul Costache Jora stăpînea moșia și localitatea Jora, denumite după numele său, existente și astăzi și împărțite în trei sate: Jora de Sus, de Mijloc și de Jos. Costache Jora a primit de Gligore Miclescu satul Dubăsari, iar Movilăul s-a ridicat pe moșia boierilor români Movilă.
În secolul XVIII, la Movilău, pe Nistru, a semnat țarul Petru cel Mare în 1711 ucazul prin care Dimitrie Cantemir a primit azil în Rusia ca urmare a înfrîngerii de la Stănilești. La sfîrșitul secolului, Movilăul și Dubăsarii ajunseseră deja tîrguri românești cu o anumită însemnătate; în ambele, protopopul Mihail Strelbițchi din Iași a dus o tipografie și a imprimat cărți. La recensămîntul rusesc din 1817, tîrgurile Movilău și Râșcov sînt înregistrate în ținutul Soroca, ceea ce dovedește că ele rămăseseră din vechime sub influența politică moldovenească.
Componența etnică a locuitorilor transnistrieni a fost influențată și de războaiele ruso-austro-turce desfășurate de-a lungul sec. XVIII, în urma cărora colonizarea românească a sporit în permanență. La sfîrșitul războiului ruso-turc din 1735-1739, feldmareșalul Münnich a ordonat armatei ruse ca la plecare să prade Țara Moldovei și să ia inclusiv oameni. Au fost duși atunci în Rusia peste 100000 de moldoveni din ținuturile Hotin și Cernăuți. Prin Tratatul de la Cuciuk-Kainargi din 1774, granița Imperiului Rus a ajuns la Bug. Pentru punerea în valoare a zonei, denumită Rusia Nouă, era nevoie de brațe de muncă pe care Rusia a căutat să le scoată din Moldova. Atunci s-a înființat Consulatul rusesc la Iași, care a dus o intensă propagandă pentru a convinge nu doar locuitorii Moldovei ci și pe cei din Transilvania și Bucovina (aflați sub stăpînire austriacă) să se mute între Nipru și Bug, fapt ce a determinat protestele cancelarului Kaunitz și ale consulatului Austriac existent deja la Iași. Datorită faptului că emigrația românească a inclus și elemente muntene și transilvănene se explică deosebirile dialectale în graiul Transnistrienilor de la Nord față de cel de la Sud, sesizate într-o anumită măsură și astăzi.
Colonizarea regiunilor transnistriene de către români s-a intensificat în timpul împărătesei Ecaterina a II-a. După Tratatul de la Iași încheiat în 1792, Rusia a ocupat zona dintre Bug și Nistru (așa numita Ucraina Hanului sau Olatul Oceacovului), ajungînd cu granița la Nistru. «Oblastia Oceacovului» a fost împărțită în patru județe cu centrele la Ananiev, Tiraspol, Odessa și Nicolaev și divizată în loturi pentru împroprietărire în așa-numitele „slobozii”. O seamă întreagă de membri ai marilor familii boierești din Moldova s-au stabilit peste Nistru și au fost împroprietăriți: Rosetti, Cantacuzino, Catargiu, Sturdza, Cananău, Nicoriță, Săcară, Măcărăscu, Balș etc. La rîndul lor, aceștia au atras locuitori din țară și astfel s-au înființat 41 de sate românești în regiunea Oceacovului.
În 16 Mai 1812, ca urmare a tratatului încheiat la București cu Imperiul Otoman, granița Rusiei a fost împinsă din nou spre apus, ajungînd la Prut, astfel că Nistrul a încetat pentru un secol să mai fie rîu de hotar. Cu dispariția graniței de la Nistru, românii transnistrieni au intrat în legătură directă și strînsă cu frații lor din Basarabia, împărtășind o soartă comună și aflîndu-se sub jurisdicția spirituală a nou-înființatei Arhiepiscopii a Chișinăului și Hotinului. Legătura aceasta bisericească între românii Cis- și Transnistrieni a contribuit foarte mult la edificarea lor sufletească și la consolidarea vieții lor naționale. Acea legătură eparhială a durat un sfert de secol, pînă în 1837, cînd, în „bunul obicei” moscovit de a crea tot felul de mixturi administrative menite ruperii rădăcinilor comune, a fost înființată o nouă Arhiepiscopie: a Odesei și Chersonului, care i-a înglobat pe Transnistrieni. Asta nu a stînjenit deloc însă contactul economic și intelectual, rămas neîntrerupt pînă la 1918, cînd granița rusească a fost împinsă înapoi la Nistru, care a devenit iarăși rîu de hotar. Conștiința națională la românii Transnistrieni era atunci așa de puternică și vie, încît nici o prefacere politică n-o mai putea distruge. Cînd Sfatul Țării de la Chișinău vota unirea Basarabiei cu Țara-Mamă România, glasul românilor transnistrieni răsuna printr-un fruntaș din rîndurile lor, Toma Jalbă: «Vă întreb, fraților: cum ne lăsați pe noi Moldovenii cei ce suntem rupți din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămînem ca șoarecii în gura motanului! Dar să știți că de ne veți uita, noi vom săpa malul Nistrului și vom îndrepta apa dincolo de pămîntul nostru, căci mai bine să-și schimbe rîul mersul decît să rămînem noi despărțiți unii de alții».
Mi-am îngăduit această poate cam prea lungă lecție de istorie, deoarece în acest context și-a plasat Olga Căpățînă „Dobrenii” – o familie de boieri însoțiți cu țărani și care, la fel ca imensa majoritate a celor trăitori lîngă Nistru, poartă cu sine traumele istoriei locale. Sufletește vorbind, în casa Dobrenilor, un fiu este rus, unul este jumătate ucrainian și jumătate moldovean iar al treilea este get-beget român. Narațiunea este alcătuită din note informative militare, scrisori, parabole, povestiri localizate într-un sat din Basarabia, pe malul Nistrului, la Königsberg, în Kazahstan, în URSS, la Kabul, la Tiraspol… adică peste tot unde i-a purtat soarta pe fiecare dintre bărbații și femeile Dobrenilor timp de trei generații. Se fac referiri la război, mișcări de populație, colectivizare și foamete, deznaționalizare, siluiri, violențe fizice și psihice, război fratricid, dar firul călăuzitor al romanului este împletitura dintre dragoste și datorie. Drama este sporită de faptul că e trăită de o femeie, ființă mai sensibilă și mai fragilă decît bărbatul – Lina / Mălina, fiica și sora Dobrenilor; nimeni alta decît autoarea: o femeie cu o poveste de viață puțin obișnuită!
În esență, „Dobrenii‟ e despre dragostea dintre bărbat și femeie în timpul războiului, despre cum să-ţi păstrezi familia şi cum să-ţi iubeşti ţara.
Nu devoalez mai mult, pentru a vă lăsa și dvs plăcerea descoperirii. Spun doar că Olga Căpățînă transmite prin vocile „Dobrenilor‟ un mesaj de optimism: «va veni timpul cînd toți se vor aduna din nou, prietenoși și iubitori ca niște frați și își vor spune cuvinte de iertare». Noi îi adresăm doamnei Olga Capatina cuvinte de gratitudine și de prețuire pentru generozitatea cu care ne împărtășește din prea-plinul inimii și a minții sale.
Nu pot să închei fără a remarca faptul că „Dobrenii‟ este realmente și o carte frumoasă din punct de vedere fizic: are un aspect grafic elegant și o copertă inspirată, care-i ilustrează foarte bine conținutul, motiv pentru care Editura Lebăda Neagră merită toată aprecierea! Lucrul nu e întîmplător, deoarece volumul a beneficiat de competența unui redactor de excepție, doamna Alina Hucai, profesionist cu un portofoliu redutabil. Tuturor, felicitări și prețuire!
Elena Chiaburu,
Doctor în Istorie și Științe auxiliare, Iași