Discuție cu Natalia Ciobanu, diplomată în logopedie și profesor de limbă franceză, îndrăgostită de drumuri, a vizitat 163 țări.
- Când a apărut dorința de a vizita lumea ?
Dorința de a explora lumea a încolțit în mine încă de când eram o mogâldeață de copilă. Prima aventură a început când mama m-a luat cu ea în regiunea Tiumeni din Rusia – aveam doar un an și jumătate, dar deja facem primul meu zbor cu avionul ! Bine, nu-mi amintesc prea multe, dar mi-au rămas întipărite în minte imagini ca dintr-un tablou: fluviul Obi șerpuind printre pădurile nesfârșite, mormane de zăpadă cât casa și un sat de Chukchi, o etnie fascinantă. Aveam impresia că trăiesc într-un basm!
A doua aventură a venit pe la opt ani, când am decis că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Mama mă lăsase singură acasă, dar eu, mânată de un curaj copilăresc și o dorință nestăvilită de a ajunge la bunici, am făcut autostopul și, cât ai clipi, am ajuns din satul Pererita în Lopatnic. A fost, fără îndoială, prima mea escapadă serioasă și, totodată, prima lecție despre consecințele nesăbuinței. La capătul drumului mă aștepta mama, cu o „primire călduroasă”, să zicem așa… Am luat o chelfăneală zdravănă, de să-mi fie de povață ! Dar, sinceră să fiu, și acum, când îmi amintesc, îmi vine să râd. Până la urmă, nu toți copiii de opt ani au la activ o asemenea aventură palpitantă !
Încă din copilărie visam să explorez planeta – eram curioasă de toate și eram sigură că într-o zi voi reuși să călătoresc, chiar dacă mă născusem în epoca sovietică, când asemenea idei păreau mai degrabă scenarii de film SF. Îmi amintesc cu exactitate de filme americane și franțuzești care mă inspirau și mă făceau să visez la locurile pe care aveam mai tarziu să le vizitez. Credeam cu tărie că adevărata cunoaștere nu se află doar în manualele școlare, ci mai ales în lumea largă, acolo unde te pierzi, te minunezi și te regăsești.
Și, culmea, deși pofta de călătorii mi-a rămas în suflet, am început să o pun în practică abia pe la 38 de ani. Parcă atunci mi-am dat seama că viața trebuie trăită cu adevărat. Sau poate că dorința mea de explorare fusese uitată undeva, ca o carte rătăcită pe un raft prăfuit, sub teancuri de griji și responsabilități ? Ori, cine știe, poate că acela a fost momentul în care am început cu adevărat să mă întreb: care este, de fapt, sensul vieții mele ?
- Care a fost imboldul de a vinde totul, a lua rucsacul și a pleca în lume ?
Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri, într-o dimineață cu soare a lunii august 2018, în frumoasa regiune Aix-en-Provence, când eram în vacanță cu prietenii. M-am trezit brusc, cu un gând fulgerător de călătorie și o dorință nebună de ducă. Am sărit din pat, mi-am tras o haină sportivă, am sărit peste micul dejun (pentru că, evident, nu aveam timp de așa ceva) și le-am spus prietenilor că mă duc la antrenament, pentru a mă pregăti pentru „drumul cel mare”. Ei au râs și mi-au zis că un turist adevărat își planifică din timp, dar eu eram convinsă că acel moment era chiar momentul oportun.
Habar n-aveam de logistica călătoriei sau de prețul biletelor, dar îmi doream să călătoresc un an de zile în jurul lumii, cu rucsacul în spate. Visam să devin o aventurieră de tipul lui Jules Verne, dar fără niciun plan, doar improvizație pură. Cariera mea de logoped specializat în reabilitarea neurologică sau relația mea de lungă durată cu un francez, nu păreau atât de importante pe cat noua mea provocare. La fel cum nu-mi păsa nici că nu aveam banii necesari pentru o astfel de călătorie. Banii i-am strâns cumva, vânzând mașina și alte bunuri materiale, pentru că ce sunt lucrurile materiale pe lângă visul de a vedea lumea ?
Un singur lucru era cert: voiam să călătoresc și atât !
- Ce înseamnă capătul lumii ?
Dacă în trecut „capătul lumii” însemna un loc îndepărtat, necunoscut sau misterios, departe de civilizație sau de locurile familiare, acum capătul lumii pentru mine este destul de relativ.
În mintea mea, am imaginea globului între palme și simt că pot vizita orice țară, chiar și pe cele mai inaccesibile. Acum pot face un ocol al lumii în câteva zile, mai ales cu industria aeriană la apogeu. Totul este atât de accesibil.
In ceea ce ține de familiaritate, multe culturi și societăți au puncte comune și mi se pare că, în câteva zile, mă pot familiariza cu locurile și cu oamenii. Uneori, am impresia că fac parte din acea cultură. De exemplu, în Africa, după ce am petrecut cinci luni printre africani, aveam senzația că sunt și eu de aceeași culoare. Doar când mă vedeam în poze, realitatea mă trezea brusc: nu, nu eram ca ei.
Când călătoresc, mă simt ca un cameleon. Mă adaptez cu ușurință la fiecare loc, la fiecare cultură, la fiecare om cu care intru în contact. E ca și cum aș putea să împrumut nu doar peisajele din jur, dar și modul lor de a gândi, vorbi și trăi. De fiecare dată când ajung într-un loc nou, mă simt ca un străin care se pierde în mulțimea locală, iar pe măsură ce zilele trec, reușesc să mă integrez, să absorb și să reflectez esența locului. De la vestimentație până la obiceiuri, am impresia că pot deveni parte din acea lume, schimbându-mi culoarea, comportamentul și modul de a percepe totul, la fel ca un cameleon care se contopește cu mediul său.
- Mi-a plăcut fraza: „a lua avion de ocazie”. Povestește despre așa situație, când ai luat avion de ocazie.
Visul meu de a zbura cu avionul de ocazie a prins aripi după ce am experimentat deja „călătorii de neuitat” cu mașina, corabie și trenul – dar aia e o altă poveste!
Dacă nu mă înșel, am zburat deja de patru ori cu avionul de ocazie. Ce înseamnă asta ? Simplu: să prinzi ocazia de a zbura gratis cu avionul ! Și pentru asta, locul perfect este, fără îndoială, SUA, mai exact Alaska, unde există mai multe avioane decât mașini (da, pentru că apa este mult mai multă decât asfaltul).
În mai 2021, am ajuns în Alaska la familia unor moldoveni, Marina și Ghenadie, care m-au ghidat în expediția mea alaskană. După ce le-am povestit visul meu măreț, Marina mi-a zis că în Girdwood, locul unde ne aflam, era un aeroport și că ei cunoșteau chiar proprietarul. Fără să pierdem vremea, am mers cu toată familia la aeroport ! Nu l-am găsit pe proprietar, dar am avut norocul să întâlnesc un chirurg din New York, care avea un mic avion privat. M-a invitat să îmi arate Alaska de sus. Și acum, în memoria mea, sunt păstrate imagini cu vârfuri montane și vulcanice acoperite de zăpezi și ghețari, păduri verzi, râuri și lacuri de un albastru și verde transparent, iar pe fundal… urși, lupi și elani ! A doua ocazie s-a ivit în Maine, după ce m-am întâlnit cu un american mare admirator al Moldovei, care m-a invitat la casa bunicilor lui, într-un loc superb. Bunicul, un bărbat de 80 de ani, pilota un avion mic. Mi-a propus să-l însoțesc într-o cursă de la Bar Harbor la Boston. A fost o adevărată experiență „American Dream”! În timp ce zburam, muzica clasică mi se auzea în căști și, din când în când, bătrânul mă întreba dacă mă simt bine. Și da, mă simțeam minunat!
A treia escapadă a fost din Florida în Texas, tot cu această familie din Maine care m-au invitat la Thanksgiving. Am petrecut 6 ore în avionul privat, în loc de cele 3 ore pe care le făcea un avion comercial, dar… senzațiile sunt greu de descris. Să zbori în stilul ăsta e ca și cum ai trăi într-o altă eră – o eră în care totul e posibil și nimic nu te poate opri!
Și, ultima dar nu cea din urmă (sper să nu fie ultima!) a fost în Nevada, în septembrie 2023, când mă întorceam de la celebrul festival Burning Man. Nu aveam bilet de avion de întoarcere și, după ce am așteptat ore întregi la aeroportul comercial, am decis să-mi încerc norocul la aeroportul privat. Voiam să ajung la unul dintre cele patru mari aeroporturi din SUA: Los Angeles, San Francisco, New York sau Miami, de unde sa pot lua un zbor spre Paris la Jocuri Paralimpice. După câteva ore de conversații cu piloți sau proprietari de avioane care făceau o escală, am găsit un cuplu de americani care m-au luat cu ei. O altă experiență de neuitat!
Așadar, nu se știe niciodată când te prinde o „ocazie” de zbor – doar că, de obicei, nu vine cu biletul la purtător !
- Ce ai făcut, când ți se închide ușa și nu obții viza la care râvnești ?
Când vine vorba de vize, birocrația își arată din plin talentul de a complica lucrurile. Paradoxal, cele mai greu de obținut vize sunt pentru țările în care nu se înghesuie prea mulți turiști—Nigeria, Republica Democratică Congo și Siria. Exact acolo unde te-ai aștepta să fii primit cu brațele deschise pentru simplul fapt că ai avut curajul să vrei să vizitezi.
Să începem cu Nigeria! După o odisee birocratică prin ambasadele din Africa de Vest, am reușit, în sfârșit, să obțin viza… dar nu înainte de a mă lovi de clasicul „obicei local”. În ciuda principiilor mele anti-mită, realitatea din teren a fost mai convingătoare decât idealismul meu. Congo ? Ei bine, aici lucrurile s-au complicat și mai tare. Situația politică instabilă mi-a transformat traseul într-un puzzle african. A fost atât de greu să obțin viza, încât a trebuit să traversez două țări din nou, întorcându-mă în Namibia din Africa de Sud, de parcă eram într-un reality show de supraviețuire. După un interogatoriu care mi-a dat impresia că aplic pentru o funcție de stat sau poate ca sunt un agent sub acoperire, am obținut în sfârșit viza.
Cât despre Siria, acolo lucrurile au fost de-a dreptul… strategice. Inițial, era imposibil să intru fără ghid, așa că am pus călătoria în stand-by, după încercarea mea din septembrie 2023. Dar, cu o răbdare demnă de un maestru șahist, am așteptat un an. Bingo ! Anul asta, am reușit să intru fără ghid și, surpriză, fără viză—administrația siriană era în plin proces de reinventare și nici ea nu mai știa exact cum stă treaba cu vizele.
În concluzie, obținerea vizelor nu e un obstacol insurmontabil, ci mai degrabă un joc de strategie care cere ingeniozitate, curaj și, uneori, o doză sănătoasă de umor.
- Care țară te-a impresionat cel mai tare ?
JAPONIA ! O țară care m-a impresionat printr-un mix fascinant de tradiție și modernitate, atenție la detalii și ospitalitate exemplară.
De la templele Zen la ceremonia ceaiului și festivalurile spectaculoase, Japonia își păstrează cultura și tradițiile unice.
Japonia este una dintre cele mai sigure și curate țări din lume, unde oamenii își respectă comunitatea și mediul înconjurător. De la muntele Fuji la grădinile Zen, Japonia oferă peisaje de poveste în orice anotimp. Primăvara, cireșii înfloriți creează o atmosferă magică, iar toamna, frunzele arămii îmbracă peisajul într-o paletă superbă de culori.
Trenurile de mare viteză (Shinkansen), toaletele futuriste și roboții din hoteluri arată cât de departe a dus Japonia inovația.
De la sushi și ramen la delicatese mai puțin cunoscute, cum ar fi okonomiyaki sau unagi, bucătăria japoneză este o experiență în sine.
Cat pe ce să uit de ciudățeniile adorabile – Cafenele cu bufnițe și pisici, hoteluri capsulă, cosplay în Harajuku – Japonia știe cum să surprindă și să încânte cu excentricitățile sale.
Cireașa de pe tort e ospitalitatea japoneză (Omotenashi) : unul din atuurile țării care redefinește conceptul de servicii impecabile.
Pe scurt, Japonia nu e doar o destinație de vacanță, ci o adevărată experiență culturală și vizuală, unde fiecare colț ascunde ceva surprinzător și misterios !
Am fost de două ori în Japonia și aș reveni de fiecare dată cu aceeași încântare!
- Vorbești româna, rusa, franceza și engleza, care limbă ai mai învăța, cu ajutorul căreia ai pătrunde pe alte teritorii ?
Vorbesc cinci limbi: franceza, engleza, româna, rusa și spaniola. Dar niciuna la perfecție ! Sunt practic un poliglot… cu accent internațional.
Dintre toate, franceza îmi iese cel mai bine, fiind limba țării mele adoptive, Franța. Am trăit, gândit și, bineînțeles, comandat și mâncat croissante în această limbă timp de aproape 25 de ani – adică mai mult de jumătate din viața mea (dar cine mai ține socoteala ?).
În călătoriile mele, am lustruit engleza și am învățat spaniola la nivel de „mă descurc, dar nu mă întreba de verbe la subjunctiv.” Gramatica ? Un detaliu neesențial când ai expresivitate și mâini libere pentru gesticulat !
Cert este că, având aceste cinci limbi în bagaj, pot explora aproape toată planeta. Iar dacă mai adaug tehnologia, am cheia comunicării universale – sau măcar potențialul de a comanda o cafea în orice colț al lumii !
- Care popor este cel mai primitor și care te ține la distanță ?
Este dificil de spus care popor este cel mai primitor, deoarece ospitalitatea depinde de cultură, context și experiențele individuale. Totuși, unele țări sunt recunoscute în mod constant pentru felul cald în care își tratează vizitatorii.
Cele mai ospitaliere popoare : Din experiența mea, musulmanii din Orientul Mijlociu, în special sirienii și iranienii, se remarcă printr-o ospitalitate excepțională. În aceste culturi, tradiția și religia lor spun că „un oaspete este un dar de la Dumnezeu”, iar acest principiu se reflectă în felul în care își tratează vizitatorii. Nu doar eu, ci și mulți alți călători au fost invitați spontan la masă sau chiar să rămână peste noapte în casele localnicilor, fiind tratați ca membri ai familiei.
Ospitalitatea autentică am găsit-o și în Georgia, Armenia, Rwanda, Coasta de Fildeș, Namibia și Polinezia Franceză, unde oamenii sunt deschiși, calzi și dornici să împărtășească din cultura lor.
Popoare mai rezervate : Există locuri unde oamenii pot părea mai distanți sau mai puțin deschiși față de străini, nu din ostilitate, ci dintr-o cultură mai puțin orientată spre socializare cu necunoscuți. Printre popoarele care mi s-au părut mai rezervate se numără:
● Australienii și canadienii – politicoși, dar nu foarte implicați emoțional.
● Rușii – serioși la prima vedere, dar ospitalieri odată ce îi cunoști.
● Nordicii (Finlanda, Suedia, Norvegia) – respectuoși, dar mai retrași și independenți.
● Chinezii – adesea bariera lingvistică creează distanță între localnici și turiști.
● Francezii (în special parizienii) – uneori grăbiți sau aparent indiferenți față de turiști, mai ales dacă nu le vorbești limba.
Dacă mă uit la tendințele generale și succesele cand merg cu mașina de ocazie, am observat un fenomen interesant:
● Cu cât un popor a fost mai asuprit, cu cât o țară este mai săracă sau mai izolată, cu atât oamenii sunt mai generoși, primitori și ospitalieri.
● Pe de altă parte, în țările foarte dezvoltate, mai puțin turistice sau mai îndepărtate, oamenii tind să fie mai rezervați sau mai suspicioși față de străini.
Totuși, indiferent de loc, o atitudine respectuoasă și deschisă poate schimba complet o experiență. De multe ori, ceea ce pare ostilitate este doar o diferență culturală sau o barieră lingvistică – iar cu un zâmbet și puțin efort de adaptare, lumea devine mult mai prietenoasă!
- Ce îți lipsește în țara ta de baștină sau în țara, care ți-a oferit pașaport, un serviciu și o situație confortabilă ?
Momentan, nu îmi lipsește nimic, cu excepția banilor pentru vize și biletele de avion. Sunt atât de concentrată pe scopul meu de a vizita toate țările lumii, încât nu simt nevoia de confort sau bunuri materiale.
- Ce se știe în lume despre pământul nostru, numit Republica Moldova ?
Puțini oameni cunosc Republica Moldova, iar unii o confundă cu Maldivele sau cu Moldova Românească. Câțiva o recunosc datorită războiului din Ucraina, a cramelor celebre, cum ar fi Mileștii Mici, care figurează în Cartea Recordurilor Guinness, sau pentru costul studiilor în domeniul medicinii, ca de exemplu pentru studenții din Siria sau India.
- Care e felul de mâncare cel mai bizar, care ți-a fost oferită ?
Am mâncat multă mâncare considerată bizară de noi, europenii, cum ar fi supa de saliva de randunica, castravete de mare, larve, insecte, sashimi de carne de cal cruda, carne de șarpe, aligator, iguana și porc spinos.
Pe toate aceste bucate am putut degusta, dar nu am reușit sa degust FAFARU.
Fafaru este un preparat tradițional polinezian considerat unul dintre cele mai bizare feluri de mâncare din Polinezia Franceză. Este făcut din pește crud fermentat într-o apă specială, în care au fost lăsate să stea capete și oase de crustacee (precum creveți sau crabi) timp de câteva zile, pentru a dezvolta un miros și o aromă puternică, încât sa ai senzația de voma.
După fermentare, peștele este scufundat în acest lichid pentru a absorbi gustul, apoi servit alături de lapte de cocos și alte garnituri locale. Mirosul său intens amintește de amoniac, ceea ce îl face o provocare culinară pentru mulți turiști. Deși poate părea extrem pentru străini, fafaru este considerat o delicatesă în Polinezia Franceză.
- Unde ai văzut cei mai frumoși bărbați și unde cele mai frumoase femei ?
Pentru mine, cei mai atipici oameni, în general, se află în Mongolia, Etiopia și Siria, fiecare având trăsături și culturi unice.
În ceea ce privește frumusețea feminină, consider că femeile din Moldova, Ucraina și Africa de Sud sunt remarcabile. Deși Venezuela este adesea menționată ca având cele mai frumoase femei, paradoxal, nu am întâlnit femei care să mă impresioneze acolo.
Cât despre bărbați, aș spune că Italia, Brazilia, Coreea de Sud și Turcia se remarcă printr-o combinație de trăsături atractive, stil și carismă.
- Văzând atâta lume diferită, ce crezi acum despre tine ? Ce ai schimbat în comportarea ta ?
Călătoriile mi-au schimbat profund perspectiva asupra lumii și asupra mea. Am devenit mai deschisă, răbdătoare și adaptabilă, învățând să privesc fiecare cultură cu respect și curiozitate. Oamenii pe care i-am întâlnit m-au ajutat să înțeleg că nu există un singur mod corect de a trăi, iar fericirea nu depinde de lucruri materiale, ci de experiențe și conexiuni umane autentice.
Mi-am dezvoltat empatia și capacitatea de a asculta fără prejudecăți, apreciind simplitatea și frumusețea fiecărui loc și fiecărei tradiții. Am devenit mai flexibilă, dispusă să îmbrățișez necunoscutul și să mă aventurez dincolo de zona mea de confort.
În cele din urmă, călătoriile m-au transformat într-o persoană mai curajoasă, mai recunoscătoare și mai conștientă de diversitatea incredibilă a lumii, învățând să trăiesc fiecare moment cu entuziasm și deschidere.
- Cred că într-o zi drumul te va obosi. Unde ai vrea să ai o casă a ta?
Adevărul este că nu am un plan stabilit pentru viitor și, deocamdată, nu simt lipsa unei case fixe. Călătoriile sunt stilul meu de viață, nu doar o etapă trecătoare, și mă văd explorând lumea până la adânci bătrâneți.
Dacă, la un moment dat, voi simți nevoia de stabilitate sau voi simți un „apel” către un anumit loc, sunt deschisă să trăiesc într-o țară străină sau de ce nu, chiar în Moldova, fie că e pe o plajă tropicală sau într-un sat uitat de lume. Însă, pentru moment, casa mea este lumea întreagă, iar nomadismul îmi oferă libertatea și împlinirea de care am nevoie.
Și de ce nu mi-aș schimba meseria ? Din logoped aș putea deveni ghid turistic – așa aș putea continua călătoria în jurul lumii și, în același timp, să împărtășesc poveștile și experiențele mele cu alții !
