Discuție pe muchia unei cărți

În acest articol

Discutăm cu Vera Catan, roșcata visătoare care iubește poezia

Încerci elegant să ștergi urmele

delicat lăsate pe covorul alb al iernii

în timp ce eu dormeam

în lumea mea colorată

  1. Ce urme a lăsat copilăria în lumea ta colorată? Când ai înțeles, că a fi roșcată este o prioritate?


Eu m-am născut  o visătoare, iar copilăria cu lumea ei curcubeică mi-a servit pentru a-mi croi punți pentru a merge spre unele din ele. Am fost un zbânț curios și visător cu puteri magice. Fiecare fir de iarbă și fiece piatră căpăta viată în palmele mele de copil

Nu știu dacă a fi roscată e o prioritate (în adolescență am suferit pentru că eram roșcată, crețoasă și colac peste pupăză, pistruiată) mai degrabă am învățat în timp, că eu, cu toate calitățile și defectele mele (nu mă pot plânge de lipsa lor) sunt o prioritate, iar în momentul când am înțeles asta, mi-am desfăcut părul (îl purtam mai tot timpul prins) și l-am lasat în bătaia vântului, mi-am zis împăcată cu mine însămi că blondul e pentru Marilyn Monroe, negru pentru Demi Moore, iar al meu e roșcat.

Culege-mi din șuvița încâlcită

Petalele de flori de mai

Ce cad pe firea-mi zăpăcită

Din pomul cel cu păr bălai

2. Și totuși, ești cuminte ori zaludă, zăpăcită sau ordonată, smintită sau trează la minte?


 Sunt un potop de emoții, amalgam de stări, chiar ași îndrăzni să le dau dreptate celor care m-au descris ca ciudată sau enigmatică: uneori sunt un dezastru,  alteori sunt ordonată și perfecționistă, uneori sunt adierea unei brize, alteori un uragan. 

Uneori prea în lumea mea, alteori prea în lumea asta.

Mă strângi la braț suav, ușor

Ah, în rochia roșie și părul în vânt

Eu cu aripile pregătite de zbor

Tu, cu picioarele pe pământ

3. Aripile sunt colorate? Nu-ți pare că e mai bine să fii cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori?



     Pentru mine aripile sunt totul, sunt esența mea, fără ele, jur că mor, iar cei ce mă iubesc, au învățat asta și respectă acest defect al meu. De multe ori când merg pe drum și adie vântul, desfac brațele.
Am avut chiar și un vis atât de real în care desfăcusem mâinile și zburam, planam deasupra orașului, a fost atât de real încât am prezentă această senzație în fiece por.
Dar acesta a fost un vis, din păcate de mici se insistă pe tălpi, nu pe aripi, iar eu nu sunt o excepție. Sunt o ciudățenie cu capul în nori și tălpile lipite de pământ.

Știi ce doare cel mai tare?

Când închizi portița

Și în urma ta cu jale

Te petrece trist măicuța…

4. Și tu ești mamă, cum îți petreci fiica, îi dai libertate, nu te temi că o să-și frângă aripile?

Întotdeauna am mers pe idea că părinții și copiii ne sunt dați pentru un timp limitat…de la unii învățăm, pe alții îi învățăm, eu de fapt mai multe am de învățat. După părerea mea e o eroare mare  să-i stăpânești zborul copilului pentru comoditatea ta sufletească și psihică. Iar dacă faci asta din frică să nu suferi pentru eșecurile lui, sau să stea lângă tine ca să aibă cine-ți da o cană de apă la bătrânețe, ai o problemă cu tine și mi se pare egoist să i-o pui pe umerii copilului.
Fiecare om e un univers aparte și trebuie lăsat să-și creeze propriul spațiu pentru că ar putea fi că al nostru să fie eronat, defect, greșit, iar copiii noștri ar putea crea unul mai bun, mai frumos, mai tolerant…cine știe
Nu vom ști asta niciodată dacă le legăm aripile insuflându-le frica de eșecuri.
Sunt îngrijorată pentru ea, mă doare până la os absența ei (involuntar uneori îi pun farfuria pe masă) simt de parcă mi-ar lipsi o bucată din mine, dar ziua când mi-a spus:
„Mama, stai liniștită, eu sunt mulțumită acolo unde sunt, îmi place ceea ce fac”
am fost cel mai fericit om de pe planetă.



Cine sunt? Unde sunt?

Simt cum mii de emoții și fiori palpitează în cutia toracică

ca niște fluturi sălbatici care vor să iasă.

S-a întors copilul pistruiat,

cu creții roșcați neastâmpărați.

5. Cine este, de fapt, Vera Catan?

Sunt o visătoare. Sunt copilul matur, sunt adultul cu suflet de copil.


Aprinde tată, focul în cuptor      

Împrăștie jăraticul pe vatră

Și potolește-mi flacăra de dor

Ce-apasă-n suflet ca o piatră

Așterne, mamă , masa în ogradă

Și pune pâinea coaptă pe prosop

Oprește-mă din zbucium și din grabă

Și dă -mi din liniște, măcar un strop

6. Vera, ai plecat din Moldova, ca mulți alții. Cum simți, ai smuls rădăcinile? S-au prins rădăcinile în altă țară? Ești liniștită acolo, pe malul mării?

 Întotdeauna am zis că mă simt ca un copac cu rădăcinile nici smulse definitiv de acolo și nici plantate statornic aici.
Din fericire sunt omul care nu are probleme cu adaptarea, iar dacă apar, caut soluții să le depășesc, iar marele meu noroc este că în sufletul meu încap cele trei culori cu stema alcătuită din ograda cu iarbă mănoasă, pâinea aburindă pe prosop, mâinile tatei, basmaua mamei, copacii înfloriți prin care albinele tatei cântă doina…

și le pot purta cu mine oriunde.
Am descoperit oceanul și mă fascinează, de fiecare dată mă surprinde. Iubesc oceanul, mă identific oarecum cu el. Are atâtea și atâtea stări și mă mai gândesc de multe ori la apele lui care oricât de zbuciumte, hoinare și înspumate ar fi, oricum revin la țărmul de unde au pornit.
Cine știe.

Încrederea în sine nu este atunci când aflându-te printre oameni,

te crezi mai bun decât ei.

Încrederea în sine este atunci când aflându-te printre oameni,

nu te compari cu nimeni.

7. Cu cine te-ai compara tu, Vera? Cu pasăre, pentru că te visezi cu aripi… poate cu o felină roșcată? Poate cu un delfin

E o pierdere de timp (iar timpul e prețios și efemer) să (te) compari cu cineva și să încerci să emiți pe cineva iar dacă nu înțelegem asta, avem o mare problemă. Ne putem servi ca modele unul pentru altul dar doar pentru a învăța lucruri frumoase, lucruri care ar putea să ne ajute să creștem, putem încorpora cunoștințele celorlalți dar fără a pierde autencitatea nostră, mai mult ca atât, e absolut necesar să o dezvoltăm pentru a putea face schimb de experiențe cu cei de lângă noi dar nicidecum pentru a adopta personalitatea altuia.
Suntem unici. După părerea mea forța care  ne-a creat a fost genială, făra asemănare, care și-a pus tot talentul și energia în a crea opere de artă unice și mă gândesc cât de tâmpiți trebuie să fim, ca fiind lucrări originale, să încercăm să (ne) plagiem repetând același model….oh, ce decepție pentru Creator și ce plictisitor pentru noi.
Iubesc orice ființă, mi-ar fi interesant să experimentez câte un pic din lumea fiecăreia, dar eu sunt mulțumită că sunt om…nu știu dacă mă mândresc că fac parte din această specie (de fapt am cert convingerea că oamenii suntem departe de ceea ce ar trebui să fim) dar atâta timp cât cred că ceea ce ne diferințiază de bestii, este capacitatea noastră de a visa și a iubi, iar eu încă mai pot visa și iubesc, sunt bine cu mine.

Atâtea vise adunate

Și încă atâta viață în toate

Auzi, viață

Aici mă ai

Față-n față cu tine.

Zbuciumată și

Îndrăgostită.

8. Îndrăgostită de…


 VIAȚĂ


Verde…

Verde fără păcat

Verde-i iubirea ce se pierde

Verde crud, verde pur

Verde tentat de discordie

Lumină seducătoare în jur

Rapsodie

9. Culoarea preferată? Și de ce tort? Îți plac dulciurile?


Sunt o fire foarte emotivă, curioasă, iubesc să experimentez, să încerc ceva nou, ador arta și iubesc toate culorile, iar torturile mi-au venit ca o mănușă ca răspuns la toate. O buna prietena (care e psiholog) mi-a zis:
„Draga mea, e o formă și modalitate de a scoate ce ai tu în mintea și sufletul tău”
Cred că așa este, deși mereu găsesc noi modalități de a scoate surplusul de emoții din mine.

Zorii au gust de cafea

Las ultima filă nescrisă și creionul mic

Sorbesc din zori, din ultimă stea…

Și pun o floare albastră în plic.

10. Care e gustul străinătății? Plicul cu floare albastră încotro va zbura?


Viața în sine e o schimbare continuă care cere soluționare de probleme, flexibilitate, adaptare și decizii iar emigrarea nu e o excepție. Orice schimbare indiferent de natura ei, supune niște sacrificii și căutare de soluții iar o condiție de bază este atitudinea cu care primim această schimbare. De cele mai multe ori eticheta de „străin” ne-o punem chiar noi înșine.
E o alegere să te simți străin sau nu.
Îmi place cum spunea scriitorul,filosoful și științificul spaniol Eduardo Punset:
„Ei bine, conform vitezei orbitale a Pământului, acum un minut eram la 1.800 km de unde ne aflăm acum”
Cine ne poate spune, unde eram acum un minut? Care colț de pământ ne aparține? Unde suntem acasă și unde suntem străini?
Floarea albastră în poeziile mele e floarea despărțirii, preluată de la Eminescu
„Și te-ai dus, dulce minune
Și-a murit iubirea noastră
Floare albastră! Floare albastră!
Totuși, este trist pe lume”
O floare albastră pusă în plic, e ca și cum ași spune:
„Adio”

Dacă mi s-ar îndeplini o dorință, doar una, pentru mine personal, aș cere fără îndoială să nu mi se amputeze spiritul…nu există proteză pentru asta.

11. Care e dorința ta referitor la plaiul natal, la Țară?


Știți sentimentul acela când vrei să strângi la piept o ființă neajutorată, îndurerată, dezorientată, tristă ca să poți cumva să-i dai din căldura ta, așa simt eu pentru această bucată de pământ, dorința să o strâng la piept.
Îi doresc pentru Țara mea, conștiință în toate aspectele.

Dimineață cea mai mare ieșind din casă îmi zice:

„La revedere”

Eu fiind ocupată prin bucătarie i-am zis:

„Adios”

Îndată ce închide ușa, bate ușurel la ușă.

Îi deschid.

„Mam, poți te rog, să-mi aduci fularul, căci îmi pare că e cam frig afară”

I-l aduc

„Te rog, mi-l poți pune tu? Niciodată nu mi s-a dat bine să pun fularul frumos”

În timp ce i-l pun, i-l aranjez frumușel peste creții încâlciți, mă uit la fața ei…mușchii relaxați, de placere mijește ochii, respirația liniștită…și mă gândesc:

„Poate dacă în loc de „Adios”

m-aș fi dus s-o cuprind,

s-o pup

și să-i urez o zi bună,

poate că nu era așa frig afară

12. Vera, nu-ți zic ADIOS, pentru că nu vreau să fie frig în inimile noastre, fără poezia ta. Denumirea cărții de poezie, care va apărea în curând și ce așteptări ai de la o carte?


Am lucrat mult asupra-mi (încă mai lucrez)  să nu am așteptări ca să nu am dezamăgiri. Încerc să las lucrurile să-și țină pasul lor fluid, natural iar eu să le primesc așa, în starea lor originală, naturală,  ca să pot învăța de la ele.

Când scriu, nu mă gândesc la nicio reacție pe care ar putea-o avea cineva, citindu-mă (la drept vorbind nici nu m-am așteptat vreodată să fiu citită) pur și simplu scriu. 

Fiecare dă și primește atât cât poate.
Cu denumirile, întitulările, am o problemă. Dacă ați observat, majoritatea poeziilor mele sunt fără denumiri. Poate din motivul că pentru mine albul și negru nu sunt culori ci mai degrabă nuanțe. Inițial chiar și albumul meu cu poezii îl întitulasem „Metamorfoze” adică în schimbare, în transformare.
Mi-ați dat bună temă pentru gândire.


Vă mulțumesc cu recunoștință pentru acest dialog.

Trimite prietenilor:

Articole similare

SUS