Revelația, Burca Emilia

Abia acum am înțeles adevăratul înțeles al parabolei care vorbește despre fericirea păsării captive într-o colivie cu totul și cu totul din aur, a spus el, fără să mai aștepte ca Georges să se prezinte și să-i vorbească. Îmi merit însă pe deplin pedeapsa pentru că mi-am trădat sufletul. Însă pe atunci trupului meu îi era frig, îi era foame, suferea și mirosea urât. Îmi doream altceva: siguranță, hrană, căldură... Necesități fiziologice, lucruri primare... Eram însă un om liber, mergeam oriunde voiam, vedeam oameni, unii îmi dădeau monede sau mâncare, alții haine, pături. Am vrut să am o casă a mea să mănânc suficient de fiecare dată, să fiu la adăpost de ploaie, de vânt, de zăpadă, să fac un duș, să dorm într-un pat cald, în cearșafuri curate și nu sub un pod, unde șobolanii se plimbă noaptea pe tine și îți fură bucata de pâine pe care ai păstrat-o pentru a doua zi. Și iată că aici le am pe toate, așa cum mi-am dorit, dar mi-am pierdut libertatea. M-am pierdut, de fapt, pe mine însumi. Nu mai am voie să ies să văd lumea, să mă bucur de răsăritul sau de apusul soarelui, nu am cu cine vorbi și nu fac absolut nimic. Mi s-a spus că, dacă accept să fiu voluntar în cadrul acestui proiect de cercetare al cărui obiectiv este să găsească leacul împotriva cancerului, atunci când voi pleca de aici, peste o lună, să zicem... va fi deschis pe numele meu și un cont bancar... Acum îmi dau însă seama că am fost tras pe sfoară. Sunt sigur că voi fi scos de aici într-un sac de gunoi...

Convins, prin urmare, că nu era nimeni acasă, Georges deschise larg ușa sufrageriei. Dar se opri uimit... Lumina era stinsă, dar camera nu era scufundată complet în beznă, ci era difuz luminată de câteva lumânări parfumate care impregnau aerul cu un miros fin de iasomie. În fața șemineului, Georges o văzu pe Régine. Fata își pieptăna părul în fața oglinzii. Avea un păr foarte frumos, care îi ajungea până la brâu. Régine era îmbrăcată într-o cămașă de noapte de chembrică, lungă până la glezne. Era aproape transparentă, permițând să i se întrezărească corpul sculptat, ca de zeiță. A auzit ușa și, crezând că este soțul ei, s-a repezit fericită în întâmpinarea lui. Cămașa i s-a deschis la gât și i-a căzut de pe un umăr, dezgolindu-i un sân delicat, alb, cu sfârcul roz și dur, care părea să-l sfideze pe Georges. Ar fi trebuit să plece atunci, chiar în acel moment. Dar el nu se mai putea mișca din loc. Rămase blocat, privind fascinat mamelonul care arăta ca un mugur de trandafir. Nu simțea nicio dorință, dar se gândea că, dacă ar fi fost un bărbat normal, poate că și-ar fi dorit să-l mângâie și să-l sărute. Ca în filmele pe care le urmărea în tinerețe. Régine își dădu seama că bărbatul din fața ei nu era Tudor și se opri jenată. Observă trăsăturile crispate ale lui Georges și privirea lui care parcă îi devora sânul dezgolit. Își acoperi rușinată pieptul cu ambele mâini și fugi pe scări. Georges își sprijini fruntea fierbinte de perete. Se întrebă dacă ceea ce tocmai văzuse fusese real sau doar o halucinație. Închise ochii și revăzu corpul splendid al lui Régine și sânul ei alb, cu sfârcul acela roz. Și a înțeles că a pierdut încă o dată și pentru totdeauna bătălia împotriva chemării trupului.