ŢARA CÂINILOR CU COLACI ÎN COADĂ

„Țara Câinilor cu colaci în coadă” devine, la un moment dat, conștientizarea traseului nostru derizoriu spre o viață mai bună, iar acest roman este, poate că, cea mai bună pereche de palme pe care am primit-o pentru a ne trezi și a înceta să m ai ducem o viață de câine. Idealurile umane, materializate într-o „epopee” canină, condimentată generos cu o fină erudiție paremiologică, umor, aluzii și dezveliri până la os ale rănilor ce mocnesc încă în trupul poporului nostru, iată ce intenționează a fi călătoria alegorică spre „Țara Câinilor cu colaci î n coadă”. Cartea lui Vlad Grecu îmbracă în haina poveștii despre aventurile unui câine o mărturie sinceră a evoluției ori, mai bine zis, a involuției noastre, celor cu rădăcini nobile, dar fructe amare. Omul tipic, subjugat de instincte și circumstanțe, apare în ipostaza câinelui Grivei (o potaie obișnuită), care, pentru „o strachină de costiţe”, se arată bucuros să fie legat, ba chiar este gata să facă sluj cu plăcere. Totuși, acest tip comun, ca orice erou civilizator, se pomenește în fața libertății ca o alternativă la viața de slugă, de prizonier. Alternativă jinduită datorită nivelului său de trai mizer, care-l strânge la perete, și datorită „filosofului” — câinele Bartholomew (un Rottweiler), care îi deschide ochii asupra descendenței sale dintr-un soi nobil (de lupi) și îi stârnește sentimentul de demnitate, subjugat din naștere de lanț și injuriile „educative” ale stăpânului. Și pentru că la fapte eroice moldovenii nu merg singuri, Grivei, de aici încolo Griv își ia verișorul Bobik, potaia, deja iluminată și rebotezată — Bobby. Inovarea în manieră englezească a numelor (o modă încă vie) ar fi  fost primul pas spre emancipare, pentru că, așa cum afirmă „filosoful” lor: „Când începi o viaţă nouă, trebuie să-ţi revizuieşti mai întâi de toate identitatea!”. Odată ahtiați după libertate, cei doi verișori devin de neoprit pentru că demolarea interdicțiilor din viața de sclav devine un adevărat drog pentru aceștia. Apropo, unul care pe lângă plăcere, provoacă și durere, pentru că „Libertatea e un lucru bun, dar nu şi atunci când, născut şi educat în captivitate, eşti aruncat aşa, hodoronc-tronc, în pădure! (…) Pe lângă acei născuţi să vâneze, ei, acei hrăniţi ca porumbeii din palmă, pierd catastrofal!”, iar la prima vânătoare, se dovedește a fi că „abilitatea lor de ogar vitezoman era i nutilă”. Conștientizarea propriei neputințe îi dezamăgește și îi pune în fața unei realități dure, nici pe departe similare celei din visele lor. Această dezamăgire îl face pe „filosof” să dea bir cu fugiții, renunțând la ideea pentru care milita în fața acestor neinițiați. Uimitor, dar totuși intuit, chiar dorit, a fost faptul că cei doi câini, care au sfărâmat lanțurile sclaviei, și-au continuat calea, întâlnind varii tipologii umane /canine de un colorit impresionant. Fiecare protagonist aduce cu sine, nu doar o probă, un moment de civilizare, de inițiere pentru cei doi eroi, dar și câte o istorie. Autorul romanului adună, prin țesătura acestei povești, tipologii precum: fetele de la oraș (Bulka și Belka), hoinarul (Jerry), corcitura (Valet), descurcărețul cu evidente talente politice (Găinarul), artiștii șomeri (Artemon, Florentin și Fulgușor), băieții de cartier (Chupacabra, Lupoiul, Karlo, Max, Tarzan și Juristul), femeia puternică (Matilda), sportivul (Cuțu), nobilii (Spike, Daisy și Tutankhamon) ș.a. nu mai puțin impresionante. În calea lor spre acel Eldorado al câinilor, cei doi verișori învață cum este viața la oraș, cum se repartizează puterea și mâncarea și ce aspecte varii poate avea relația dintre om și câine (de la eutanasiere la prietenie). Inițierea acestor promotori ai valorilor se poticnește de conștientizarea faptului că visurile foarte rar devin realitate: „ poate că undeva şi ninge cu fulgi de smântână, însă nu aici şi nu acum”. Cei doi verișori, foarte repede înțeleg că nu pot veni într-o comunitate nouă cu propriile reguli, raliindu-i pe toți din jur la viziunea proprie asupra vieții, că nu pot schimba lumea fără a se schimba ei înșiși, care, la un moment dat recunosc: „cu asemenea canalii, jocul se face numai după regulile lor ticăloase”. Eroul principal din acest roman alegoric, Griv încearcă pe propria blană discriminarea, dezamăgirea, înfrângerea și riscul de a muri (ca o javră pe maidan). Acesta câștigă simpatia cititorului prin simplitatea, uneori poate chiar naivitatea sa nativă, prin curajul și demnitatea de care dă dovadă, prin loialitatea și compasiunea față de semeni și oameni, prin faptul că este mai uman decât oricare alt erou al zilelor noastre. Griv pare a fi eroul pe care încă nu îl avem, eroul care încă nu suntem, căci „dacă şi neamul nostru ar fi fost la fel de demn şi curajos, nu ni se mai suia astăzi nimeni în cap…”. „Țara Câinilor cu colaci în coadă” devine, la un moment dat, conștientizarea traseului nostru derizoriu spre o viață mai bună, iar acest roman este, poate că, cea mai bună pereche de palme pe care am primit-o pentru a ne trezi și a înceta să mai ducem o viață de câine. Civilizarea se produce, în roman, nu doar datorită imboldului dat de Bartholomew „filosoful”, ci și de apariția unui „mentor”, unui spirit capabil să privească peisajul de la o altitudine superioară. Astfel, apariția lui Daisy, ca a unui reprezentant al păturii sociale de vârf, este una pedagogică pentru Griv, care înțelege că integrarea într-o societate nu ține doar de adaptarea la regulile existente în ea și egalarea la mârșăvia acesteia, ci și de educație, de culturalizare, civilizare. Ascendența spre o viață mai bună nu se face schimbând o sursă mediocră de alimentare pe alta mai generoasă, ci schimbând o înțelegere săracă a lumii pe una mai largă, mai deschisă. Seria de polemici canine, prezentate în roman, sunt de-a dreptul caricaturi ale discuțiilor politice, etnice, lingvistice duse de secole de comunitatea noastră scindată. Aceste divergențe sunt rostogolite, precum un bulgăre de zăpadă, de la o „haită” la alta, lătrate în certurile în care nu au importanță argumentele, ci doar care latră mai tare. Și odată ce suntem mai mult cu mămăliga, decât cu zăpada, autorul întreabă: „ Oare va exploda vreodată mămăliga asta a noastră la mama dracului?!” Micile forfoteli din viața câinilor, sunt de fapt văzute de ei drept revoluții, răsturnări de putere, bătălii decisive și deconspirări fulminante. Haioase, dacă le iei pe bune și citești romanul ca pe o istorie despre Griv și Bobby — doi câini iluzionați de perspectivele fericite ale vieții în libertate. Triste, dacă discerni aluzia directă la ceea ce am avut a păți până acum și ce ni se întâmplă chiar azi, nouă, celor care „câine-câinește” ducem lanțul unei vieți de câine. Totuși, acest roman nu este despre cât de nenorociți suntem noi — oamenii /câinii, ci despre ideal, despre vis și despre fericire. Pentru că ceea ce contează, ceea ce rămâne în spatele tuturor fierberilor din societate este fericirea noastră personală, împlinirea misiunii, atingerea scopului și obținerea acelui Eldorado pentru care am început lupta noastră mică, împotriva lumi mari și necunoscute.

Rodica Gotca, doctor în filologie, cercetător științific