Doi ani de pandemie au fost ca cei mai liniștiți ani din viața mea. Am stat la copii mei în Ucraina, într-o căsuță-poveste, așa cum m-am dorit de totdeauna: micuță, cu cămin, cu terasă, cu ferestrele care dau spre livadă. Iar lângă cămin erau covrigiți câinii și pisicile care mă amuzau sau se hârjoneau și zâmbetul nu părăsea buzele mele. Copii mei mergeau la birou, pe la amiază mă sunau și întrebau ce să-mi aducă din oraș. Totdeauna veneau cu ceva gustos – covrigi cu mac proaspăt scoși din cuptor, o prăjitură delicioasă, fructe sau altceva, ce-mi făcea plăcere. Iar eu mă străduim, la rândul meu, să le pregătesc o masă delicioasă cu bucate românești așa cum pregătea mama mea.
Apoi, în a doua jumate a lunii februarie 2022 am revenit la Paris, unde aveam de făcut câte ceva, pentru a mă reîntoarce în raiul meu pe pământ. Dar nu a fost să fie.
Rusul și de data asta și-a vârât nasul ca și diavolul coada în viața a milioanelor de oameni din Ucraina.
Eu mă gândeam, cât de bine ticluiau viața strămoșii noștri – construiau o casă pe lângă casa părinților, mai întâi părinții îi ajutau să crească copii, apoi copii aveau grijă de părinți. Adunau ceva la gospodărie, să lase copiilor. Pământ, o livadă, animale. Munceau din zori până în chindie…
Și eu am muncit mult și aș fi stat lângă părinții mei, așa cum ei, părinții au stat în preajma buneilor mei. Dar au venit rușii cu revoluția lor, au stricat totul, au împărțit și distribuit după placul lor: pe cineva în siberii, pe cineva în Kazahstan. Le-au luat case și gospodării, i-au jefuit și împrăștiat prin lume. Asta au făcut cu buneii și părinții. Asta au făcut cu mine și copii mei.
A rămas raiul meu sub bombele rușilor.
