Anda Vahnovan, SÂRMEle tale m-au întristat, m-au bucurau, m-au mirat. Știi cum? Așa cum am fost la un spectacol al lui Ion Aldea Teodorovici, ascultându-l eu am plâns, am râs, am cântat și iar am plâns. Iar fiul meu, alături de mine, se rușina de lacrimile mele și de faptul, că eu nu am voce și nu pot cânta.
Dar am dat de Sârmele Andei Vahnovan. Am înțeles că m-am grăbit să mă las de poezie. Pentru că fiecare pagină din cartea SÂRME m-a bucurat. Chiar de e o căldură insuportabilă la Paris, am ieșit de dimineață cu Anda la plimbare. Ieri puțin, azi oleacă. În rest – lângă aer condiționat. Dar nu am lăsat cartea până nu am citit-o. Și știți ce m-a făcut să o citesc? Chiar în acea zi, când am fost la lansarea cărții, am ascultat câteva poeme, apoi am răsfoit-o și m-a mirat. Să zic că e poezie-poezie clasică, nu aș zice. Să spun că e proză scurtă – nici atât. E o proză în versuri?
Prima m-a uimit Tatiana Țîbuleac cu „Fabule Moderne”. Romane de o pagină jumate, care rămân în suflet pentru mult timp.
Anda Vahnovan cu „Cernobîl” m-ai șocat. Poate că e război acum, poate că am fost și eu acolo, am filmat pentru Național Geografic și am văzut Prîpeat… Sau poate că a găsit acele cuvinte, care atinge strunele sufletului, care zgârie și doare:
„spre Sobor”! strigase tata taximetristului, prinzând în ușa mașinii un colț de rochie de mătase
cumpărată pentru acea vacanță.
Câte lucruri interesante spune generația ta de tranziție, Anda… L-ai iubit mult pe tata? Am impresia, că nu numai diploma i-ai dăruit tatei, dar și acestă carte tot pentru tata ai scris-o.
în ziua absolvirii, i-am adus tatei diploma în dar.
de pian nu m-am mai atins,
peste ani
am scris primul poem
pe versoul unei facturi
Da. Tatei.
abia acum ajung să înțeleg
orele lungi petrecute la geam, cu țigara arzându-i degetele
privind într-un punct fix
E intrigant numele cărții – SÂRME. Îmi imagina malte sârme, poate cele ghimpate dintre Basarabia și România, cu care ne păzeau rușii – nu Doamne ferește să ne vorbim peste Prut ! Sau sârmele după care ne țineau rudele noastre în siberii și magadane rusești. Dar sârmele tale tot sunt dure. Și m-au întors în tinerețea mea cu toate problemele pe timp sovietic.
surse de bârfe printre vecinele
curioase – sârmele –
spânzurători ale marilor piețe,
forme de judecăți publice –
executau nemilos, fără drept de apel,
Ei, cartea e despre tata, dar fir roșu – MAMA.
„ce este cancerul, mamă, și de ce îți fură părul? ”
Iar CĂMILA mi-a dat lacrimi. Tu știi, Anda, eu nu prea plâng.
Dacă e să scriu despre SÂRMEle Andei Vahnovan, e ca și cum să scriu o carte, nu niște impresii, strânse într-un mic articol, pentru că trebuie de scris pentru fiecare poem aparte. Și cum să nu aduci exemplu aici câteva rânduri, că altfel cum să mă credeți, că e impresionantă cartea?
cât de frumoasă era limba română
Răzbită din bucătărie…
Erau semnele renașterii naționale,
Iar tata întinerise
Hău… e un bocet, Anda, acest HĂU al tău.
Dar și altfel de versuri:
Și dacă
și dacă atunci nu aș fi bifat Clujul pe hartă,
te-aș mai fi întâlnit?
și dacă nu te-ai fi certat cu fata pereche
cu care veniseși la ziua mea, la 18 ani,
am mai fi dansat?
dacă nu aș fi dat jos de pe perete poza cu tata,
cea la cravată, de pe panoul Institutului de Arte,
ai mai fi avut curajul să te apropii însetat?
totuși
dacă
Anda Vahnovan, SÂRMEle tale m-au întristat, m-au bucurau, m-au mirat. Știi cum? Așa cum am fost la un spectacol al lui Ion Aldea Teodorovici, ascultându-l eu am plâns, am râs, am cântat și iar am plâns. Iar fiul meu, alături de mine, se rușina de lacrimile mele și de faptul, că eu nu am voce și nu pot cânta.
