De vorbă cu un scriitor
Nicoleta Negrescu
Nicoleta, cum ți-a venit ideea de a scrie o carte?
La 18 ani mi-am împlinit visul pe care îl purtam în inimă doi ani. Ieșită învingătoare din lupta cu cancerul, la doar 14 ani. Am scris prima carte în care am așternut pe filele albe – trăirile de atunci, când lupam pentru viață. De ce „Prin nori de lapte și venin”? Deoarece atunci viaţa mea se afla printre nori, iar prin venele mele era venin adevărat, numit – chimioterapie. Cartea nu este o ficţiune. Am povestit cum am luptat cu cea mai temută maladie a secolului nostru. Descriu, pas cu pas, cum și când au apărut simptomele, care au fost efectele bolii fizice și psihologice în confruntarea directă cu pericolul morţii. Scopul acestei cărți este de a încuraja pe cei care se luptă pentru viață și a-i facem încrezuți că ei vor reuși să învingă.
Cum le reușești pe toate – jurnalism, facultate și să crești un copil – fratele tău?
Bună întrebare. Nici eu nu le reușesc pe toate. Am un grafic full. Dorm foarte puțin, mă trezesc dis-de-dimineață, îl pregătesc pe fratele de școală, plec la muncă, acolo unde îmi petrec toată ziua scriind știri, reportaje și multe altele. Cât despre facultate, îmi este foarte greu, fiind foarte obosită după serviciu, treburile casnice care le fac zilnic, lecții cu fratele. Și doar după ce închei toate acestea pot învăța câte ceva. Eu activez în jurnalism înainte de a face facultatea și asta cumva este un privilegiu pentru mine. Până la urmă învăț totul din practică.
Știu că, nu în ultimul rând, ajuți copii bolnavi de cancer. Cum treci pragul spitalului oncologic, cu ce sentimete?
De fiecare dată îmi este greu să revin și să văd holurile spitalului pline de copii. Dar…mă întorc, nu în rol de pacientă. Foarte puțini oameni pe care îi știu au învins această luptă grea – Cancerul, ei nu vorbesc despre asta sau mai bine zis vor să uite despre această maladie. Cu alte cuvinte, nu se prea discută despre CANCER. Eu vorbesc mult, pentru că copiii, oamenii care sunt pe patul de spital și duc o luptă contracronometru, au nevoie de cineva să îi încurajeze, să îi motiveze, și anume de acel cineva care a fost în pielea lor. Diferite activități care le făceam cu copilașii bolnavi de cancer până a se impune restricțiile care sunt, îmi dădea o stare de bine pe care nu o pot fi explicită. Cred că doar acolo vezi cum trebuie prețuită fiecare clipă. Acum, peste aproape 7 ani de când mi-am aflat diagnosticul, pot spune că acea perioadă a fost doar un coșmar pe care vreau să-l uit, dar nu pot, pentru că țin minte fiecare moment. Totul mi-a rămas în memorie. Nu am amintiri hazlii ca toți adolescenții, ci doar cele despre spital. Dar…până la urmă acolo am învățat să iubesc viața.
Te grăbești să trăiești? Nu vreai să le faci pe toate pe rând – studenție apoi serviciu?
Nu mă grăbesc….Nu pot să le fac pe rând, iubesc să combin totul. Dar, nici nu pot sta locului. Atât timp cât am o experiență în jurnalism, nu din băncile facultății, ci din practică, zic că le reușesc pe toate. Recunosc, îmi este foarte greu, dar cred că voi reuși în pofida faptului că obosesc mult. Mai câștig și un ban. Recunosc, la 20 de ani, ei hai, acum în februarie fac 21 de ani, mă întrețin pe mine și îmi mai ajut familia. Nu mă grăbesc să trăiesc, dar mă grăbesc să le fac pe toate și să știu că nu au trecut anii în zădar.
Jurnalismul este o vocație, ai dorit de totdeauna să fii jurnalist, când ți-a venit ideea de a îmbrățișa această profesie?
De fapt, din clasele gimnaziale mi-am zis că voi fi jurnalistă ori avocată. În clasa a noua trebuia să fiu decisă. Urma să merg la medicină sau liceu. Am ales liceu, întrucât atunci când am susținut primul examen din clasa a noua am pariat cu un coleg că eu la 20-21 de ani, mai exact că peste 5 ani voi fi jurnalistă. Cu alte cuvinte, eu le-am zis că voi fi jurnalistă, ei nu au crezut în mine. Din liceu deja am început să fac stagiu, să scriu știri, reportaje, am deschis multe uși, în majoritatea nu am fost primită cu brațele deschise, dar eu am demonstrat că pot și am devenit ceea ce sunt astăzi. Acum, mă bucur că nu m-am dezamăgit și scopul pe care mi l-am propus acum cinci ani, l-am realizat. Am lucrat deja în mai multe redacții tv. Un an am fost știristă tv la TV8, acum sunt la Vocea Basarabiei. La fel sunt știristă la TV, prezint radio, și ceva exclusiv – în această lună lansez o emisiune. Acum realizez că nu aș putea să profesez în alt domeniu, și știu că am devenit bună în ceea ce fac având multe propuneri în multe redacții, însă, deja mă simt bine aici unde sunt – la Vocea Basarabiei.
Mama ta este în Italia. Nu te atrage această țară minunată? Vei rămâne aici, la Chișinău?
Nu cred că mi-aș dori să plec. Mulți pleacă…Țara rămâne fără oameni, și anume fără oameni de valoare. Voi rămâne la Chișinău.
De ce pleacă tineretul din Moldova?
Cred că majoritatea tinerilor pleacă în căutarea unor posturi mai bune de muncă, mai plătite, pentru un trai mai decent, studii superioare de calitate. De fapt, nu o spun eu, ci asta explică toți care trec hotarul.
Ce ți-ai dori pentru Țara ta?
La moment? PACE…
Povestește despre oameni frumoși, pe care i-ai întâlnit în viața ta.
Cred că toți oameni pe care i-am întâlnit în viață și-au lăsat o amprentă. Cel mai frumos om este mama mea care mereu mi-a fost alături, apoi fratele. Un om frumos este și medicul meu Rodica Golban care mi-a oferit a doua șansă la viață. Cea care m-a adus în lumea scrisului – Olga Căpățână. Oamenii despre care scriu zilnic sunt frumoși, istoriile lor de viață care te străpung. Iar de trei luni de zile, a mai apărut un om frumos în viața mea, este șefa mea Valentina Ursu. Este omul care mereu are zâmbetul pe buze și care spune că totul este bine. Păi cum să nu îi numești pe acești oameni fericiți? Ei nu numai că sunt fericiți, ci sunt bogați sufletește, dăruind și altora fericire.
La capitolul dragoste cum stai? E o temă tabu sau poți să ne povestești? Eu știu că este vârsta poeziei, iar tu ai început cu proză, aș zice – cu dramă.
Dragoste ? Cred că dragoste și iubire adevărată a fost doar în proză. Cred că doar atunci am iubit cu adevărat. Atunci am simțit ce e aia iubire, sentimente de nedescris. Au trecut 6 ani de atunci, 6 ani de când acel băiat de care eu eram îndrăgostită a decedat… Dar eu sper că o să apară idealul, deși oameni ideali nu sunt. Poate nu idealul, dar cineva ca el. Sincer, la aprope 19 ani am încercat să construiesc o relație care a durat un an. Nu a durat mult, pentru că nu am fost înțeleasă. Dar…vina mea era, că eu am văzut în el, băiatul din romanul scris de mine, cel care a decedat. Fizic la fel, doar culoarea ochilor diferiți, Mai târziu, punând capăt relației, mi-am dat seama că nu am iubit. Sună urât, da. Dar asta am simțit eu. Acum realizez, că a trecut acest sentiment, m-am împăcat cu gândul că orice om este binevenit în viața mea, doar că trebuie să se remarce bine. Băiatul din proză rămâne în suflet, dar nicidecum ca ideal, Acum, muncind mult, parcă nu pun accent pe dragostea care ar trebui să o am eu, ca orice om, vreau să cred că noi suntem născuți ca să iubim. Foarte multe cereri de prietenie, de convorbiri, dar parcă nu e ceea ce vreau eu. Gândirea unor băieți/bărbați lasă de dorit. Cred că dragostea e un lucru simplu… Pot să mă îndrăgostesc de cineva care mă face să râd și să mă simt bine în momentul în care îi aud vocea sau îi văd chipul. Dragostea e valabilă pentru toți, așa că ceea ce știu despre acest sentiment este că – trebuie doar să fii tu, să fii sincer.
Nicoleta, mulțumesc pentru sinceritate, pentru că ești un exemplu pentru mulți tineri.
