De vorbă cu un scriitor

În acest articol

Lilia Bicec, jurnalistă, scriitoare cu un destin demn de un roman.
 
1. Miei cari figli, vi scrivo


„Miei cari figli, vi scrivo” este varianta în italiană a „Testamentul necitit”, este cartea care mi-a redat numele și statutul social, mi-a dat un loc într-o lume străină, m-a reabilitat după aproape un deceniu de stagnare și inhibiție. Apariția acestei cărți în română și italiană m-a încurajat să-mi continui calea creativității pe care o începusem când, nici nu visam să devin jurnalistă, cu atât mai mult scriitoare.


2. Lilia Bicec, cum simți – românește sau italienește?


Scriu în română și italiană, deși nu cred că în creierul meu s-a produs deja acea „osmoză” despre care vorbea Panait Istrati când scria atât de fluid în franceză. Eu continui să consult dicționarul, fiindcă nu-s sigură că acel cuvânt la care m-am oprit și pe care mi-l trimite neuronii în momentul nașterii unei fraze, este tocmai sensul potrivit, indiferent în ce limbă scriu. Vorbesc româna puțin și dacă nu as citit, limba mea maternă ar muri treptat în creierul meu, dar nu cred că se va stinge niciodată în sufletul și inima mea. Italiana, deși o vorbesc cam 90 la sută din cuvintele rostite într-o zi, nu am ajuns încă la acel nivel ca să fiu sigură de sensul adecvat a unor cuvinte. Astfel, pendulez între două limbi și două țări.


3. Ai fost o jurnalistă de succes, de ce ai lăsat totul și ai plecat în Europa?


Nu cred că eram o jurnalistă de succes, dar ceea ce am simțit și mi-am dorit enorm a fost intenția mea să pun umărul și penița la fondarea și cimentarea presei independente din Moldova. Nu în zădar când, Ana Curcudel a fondat la Glodeni ziarul „Accent Provincial”, eu nu am avut niciun dubiu să las săptămânalul „Lunca Prutului”, organ al executivului raional și să mă transfer la un ziar abia născut, dar independent. În acea perioadă am avut și marele noroc să fac o stagiere în America de o lună. La întoarcere eram entuziasmată și pregătită să înfrunt obstacolele pe care le întâlnea presa independentă. Dar nu a trecut mult timp și am înțeles că lumea din jurul meu trebuie să aleagă între a cumpăra ziarul sau o pâine. Atunci am lăsat totul, inclusiv copii și am plecat.


4.      Povestește despre filmul documentar „Am și eu un loc în lume”, protagonista cărei ești.


„Miei cari figli, vi scrivo” a apărut la editura Einaudi cu un tiraj de 10.000 de exemplare și am avut peste o sută de lansări: din nordul Italiei până la Gela, Sicilia. Grație acestei cărți am cunoscut Italia și, probabil, mi-am făcut un mic nume, fiind invitată la numeroase emisiuni radio, televiziune și articole în presa. Astfel au aflat despre tematica cărții și cei de la canalul „RAI 3 storie”. M-au sunat și mi-au propus să facem împreună un documentar. Inițial eram sceptică, mi se părea că presa scrisă și vizuală este satură de tematica exodului feminin. Dar regizorul m-a convins și nu regret. Documentarul de circa o oră a fost transmis pe canalul televiziunii naționale RAI 3, iar eu am avut posibilitatea să transmit mesajul despre marele exod feminin din Moldova și Europa, care au fost consecințele și efectele colaterale pe care le-a lăsat acest val al migrației.


5. Crezi în legea bumerangului?


Da, am crezut mereu. Uneori exagerat.


6. „Despre ce scrii în Testamentul necitit”?


„Testamentul necitit” este și va rămâne testamentul spiritual pe care inițial doream să-l las moștenire copiilor mei pentru a înțelege mai bine istoria Basarabiei, cine au fost bunicii lor și de ce eu am fost constrânsă să las totul ce mi-a fost mai drag și să emigrez. Mai păstrez și acum primul răvaș. Scriu cum am fost oprită la trecerea frontierei dintre Republica Cehă și Germania, cum mi s-au pus cătușe (eram în trei), apoi am fost duse într-o închisoare provizorie din Germania. Când am ajuns în Italia am început să scriu acele răvașe care aveau doi destinatari: Cristina și Stasic. Dar când unul dintre ei, Stasic, nu mai era printre noi, am hotărât să le adun într-o carte, să le dau spre citire altor copii, altor mame, ca astfel să se afle purul adevăr al exodului feminin. Sunt în total 62 de răvașe și, dacă inițial par a fi scrieri personale, cartea devine pe parcurs corală, pagină cu pagină se completează cu alte personaje, alte destine.

7. Care ar fi condițiile în care ai reveni în Moldova?


Indiferent cum s-ar schimba starea socială, politică și economică a Moldovei, nu cred că mă voi întoarce. Astfel gândesc la moment, dar nu se știe niciodată ce întorsături îți poate aduce viața. Actualmente tot ce am mai drag și mai scump e cu mie și nu-mi doresc pentru nimic în lume să mă despart de ei. Eu am privat-o pe fiica mea de căldura maternă o dată nu mai doresc să se repede cu atât mai mult când sunt și bunică.


8. Ai smuls rădăcinile definitiv din Moldova și s-au prins în Italia? Înfloresc, dau roadă?


O bună parte din rădăcinile mele au rămas în Moldova. Este imposibil dezrădăcinarea totală, acolo am rude, prieteni și multe amintiri, acolo este cimitirul părinților mei, este casa unde m-am născut… În Italia, în primele luni mă sufocam ca o plantă într-un ghiveci uitată la un fund de prăpastie. Într-o zi mi-am zis: „Ori te întorci la haosul de unde ai plecat, ori te încadrezi și te ridici la suprafață”. De atunci au trecut 22 de ani și cred că mă mențin la un nivel constant.

9. „ DecaSguardi ” – ai scris direct în italiană, este un secret pentru noi, cei care nu vorbim limba italiană.

„DecaSguardi” este o carte ușoară, dacă as compara-o cu alte scrieri ale mele. Formată din zece povestiri sau întâmplări pe care le-am auzit sau la care am fost martor ocular. Am adunat-o în timpul pandemiei, când eram bombardată din toată părțile cu știri macabre până am refuzat să privesc televizorul și să mă dedic scrisului, dar nu reușeam să mă detașezi (eu locuiesc la Brescia unde a fost epicentru pandemiei din Italia). Totuși într-o zi mi-am amintit de aceste nuvele, scrise, evident în română. Aveam doar vreo patru și nu 10 cum doream să fie alcătuită cartea. Atunci am scris prima nuvelă în italiană, acțiunea căreia se desfășoară la casa de la munte, apoi și celelalte cinci. A fost un examen pentru mine: să gândesc mai amplu, mai creativ în italiană. Deși nu era prima oară când scriam în italiană. Nu am ascuns nici un secret în această carte, chiar dacă unele nuvele sunt scrise la persoana întâia.

10.   Eu, care nu cunosc italiană, când aud vorbind, îmi pare o melodie. Este ușor de învățat limba italiană pentru noi, românii?

Când eram mică urmăream la TVR1 toate serialele din filmul „Caracatița” (Piovra) cu actorul meu preferat Michele Placido, film titrat și evident, ascultam italiana. De atunci îndrăgisem limba italiană și mi se părea o minune să ajung s-o vorbesc într-o zi, deși era un vis îndepărtat. În timpul studenției, în vacanța de vară, cineva îmi dăruise o carte pentru începători de studiere a limbii italiene. Atunci a început să se amplifice și mai mult dragostea pentru această limbă. Citeam și mi se părea că jumătate din cuvinte le cunosc deja. Apoi au trecut ani buni, iar când am venit în Italia mi-am dat seama că nu-i chiar așa de ușor să vorbești această limbă cu o sumedenie de particularități, că Q, J și Z nu se pronunță ca în română, că „S” între două vocale are un alt sunet și tot așa… Și totuși, fiind o limbă neolatină ca și româna, este mai ușor s-o studiem și avem un accent mai puțin evident ca alți străini care locuiesc în Italia.

11. Ai întâlnit în Italia ruși, care lucrează acolo? În ce limbă vorbesc ei?

În Italia toți străinii vorbesc italiana, inclusiv rușii.

12. Cum e să stai în închisoare în Germania? Cum simți libertatea și ce este pentru tine libertatea?

Când ni s-a pus cătușele pe mână a fost un șoc, dar fiind în trei am știut să ne menținem calmul și să facem haz de necaz. Să râdem de noi, dar și să trecem de la o extremă la alta când ne-au mai fixat mâinile încătușat și de bara din salonul mașinii. Ne-au dus la o închisoare provizorie din Germania și a doua zi ne-au transferat în Cehia (în pașapoarte aveam viză de Cehia). După amiază am fost eliberate si trebuia în 24 de ore să părăsim Cehia. A trebuit să stăm o săptămână ascunse într-un apartament după care am pornit din nou să ajungem clandestin în Italia. Aici, aproape trei ani am stat fără acte; aveam și nu aveam libertate, dar am continuat să viziteze unele orașe, muzee și să nu mă închid în găoacea mea. Dar liberă-liberă m-am simțit când am avut posibilitatea să călătoresc fără vize, să evit emoțiile negative pe care le-am avut mulți ani. Iar dacă mă gândesc mai bine la sensul cuvântului și starea de libertate, cred că în interiorul meu am fost mereu liberă și n-am lăsat pe nimeni să-mi pună restricții. Dacă m-aș referi la forma metaforică a libertății, atunci cred că am fost de mică, iar când am simțit că mi se îngrădește perimetru libertății am evadat.

13. Aud adesea cum vorbesc moldovenii – moldovenii nu au demnitate, dar se vorbește la persoana a 3, nu am citit sau auzit, să spună un moldovean – eu nu am demnitate. Ce crede Lilia Bicec despre educația de acasă, valorile și demnitatea părinților, a bunicilor.

Cred că noi, moldovenii, am avut și avem demnitate. Doar că au mers prea multe tăvăluguri peste noi și am fost dese ori ciopârțiți ca țară, ca neam și prea mulți au încercat să ne fure demnitatea. Oricum avem demnitate, fiindcă este o valoare care ni-a fost transmisă cu cei șapte ani de acasă, iar s-o menții este nevoie de libertatea materială și spirituală și s-o alimentezi zi de zi, s-o dezvolți și s-o transmiți tinerilor generații, astfel cum au făcut părinții noștri. Dese ori îmi imaginez câtă demnitate au avut basarabenii, când au fost deportați. În trenuri marfare și cu strictul necesar după ei când au ajuns în Siberia nu s-au lăsat descurajați, au construit case, sate, au muncit și au fost demni că sunt moldoveni. Povestirile tatălui despre deportare au fost cele mai veridice lecții de istorie. Din acel adevăr eu m-am inspirat să scriu… Iar istoria, din păcate, se repetă. După independența Moldovei, când intrase sărăcia peste tot, mulți au plecat peste hotare, constrânși de situație. Majoritatea au lucrat la munci grele și umile indiferent că aveau studii superioare, menținându-și verticalitatea și fiind demni și mândri că-s moldoveni.

14. Vara am fost în satul mei natal, vecinii au venit să mă vadă și să mă învețe cine este dușmanul Moldovei și cine este prieten. Deci se vorbește la nordul Moldovei că America este dușman, îți dai seama cine este prietenul moldovenilor în imaginația lor. De parcă America le-au ridicat buneii și le-au luat totul – masă, casă, pământ. Ce ai învățat în America, cum ți-a părut și ce ai spune acelora, care mor după puterea sovietică. 

Torul depinde de informația care ajunge la noi și care este tactică folosită pentru a manipula oamenii. Din păcate, unii nu au rechizitele necesare să compare și nu văd nimic mai bun decât să-i salveze Rusia. Mulți din ei au lucrat din greu la Moscova, fiind bombardați de dimineață până seara de ideologia rusească, iar unora le lipsește gândirea logică. Dacă o mamă din Rusia se laudă că le plătește indemnizații mari pentru noii născuți, ea nu gândește că acesta-i o tactică și că feciorii altei mame, care tot a fost încurajată să nască, sunt trimiși să moară în Ucraina…

Când mă aflam în America continuam să mă mir de felul lor de a trăi, de a munci, de a se distra și chiar de a se alimenta. Când vedeam că casele lor nu au garduri, iar iarba de pe gazonul din fața casei părea măsurată cu rigla, îmi ziceam: „Cum Doamne, acest popor care are o vechime de circa 300 de ani a ajuns la o așa civilizație și noi continuăm să mai trăim ca niște barbari, să furăm găina din cotețul vecinului și să nu ne dăm seamă că sovieticii ne-au eliberat ca să ne stăpânească cum vor ei. Trebuie să ne dezobișnuim să vedem doar într-o singură direcție și să mergem ca orbii acolo și să-i elogiem pe cei care și-au pierdut orice valoare în fața lumii.

Trimite prietenilor:

Articole similare

SUS