Fraze din cartea „Într-o zi. Terapia pumnului în moacă” , întrebările Olgăi Căpățână și răspunsurile lui Cătălin Ungureanu
Făcutul de știri e o muncă pentru oameni necreativi; muncitori, disciplinați, curajoși, curioși, răbdători, tenace și pentru care eu personal, un alintat al câmpului muncii, am tot respectul și toată admirația, dar teribil de necreativi. Am încercat o singură dată să-mi pun spiritul ludic la bătaie atunci când, scriind o știre despre un suicidar găsit împușcat în Palanca, am sunat-o pe ofițera de presă a Inspectoratului de Poliție și am întrebat dacă victima a fost găsită cu chipul senin, a promisă serenitate cerească sau încruntat și nemulțumit până-n ultima clipă și mi-am dat seama că nu a fost cazul. Mă simțeam înfrânt deci pe toate fronturile și nu aveam niciun chef de viață. 1.Și totuși, ce este făcutul de știri. Trebuie un jurnalist să de o știre așa cum este – goală-goluță sau să o treacă prin prisma lui de vedere, vis-a-vis de viziunea politică, socială etc ? Dacă e știre, atunci trebuie să fie cât mai fidelă realității și cât mai pură din punct de vedere informațional. De asta le și consider produse ale unui proces plictisitor, că nu prea lasă loc de creativitate, decât în sensul unor mici artificii, poate, în materie de formulare, dar fără riscul alterării sensului. Deci nu, niciun fel de viziune proprie nu trebuie diluată în materialul unei știri, dacă ea se numește știre. 2. Ce înseamnă a nu avea chef de viață? Tehnic vorbind, probabil înseamnă un episod de depresie. Nu, nu se pune problema suicidului. Oricum, e o expresie exagerată, dacă e să intrăm în viscerele semanticii. „Nu-mi era bine pe suflet și nu aveam mare elan și ntuziasm”, cam asta era ideea frazei. Ies așadar din apartament, cu geanta pe umăr, cu abdomenele făcute și cu doi covrigi stându-mi în gât pentru că i-am mâncat fără să am poftă de mâncare, cum mi se întâmplă de cele mai multe ori dimineața. De arătat însă, arăt bine. Papucii îi șterg mereu înainte de ieșire, hainele sunt bine asortate și se așază frumos pentru că am un corp bun, iar părul mi-l aranjez; nu exagerat de mult și de exact, dar mi-l aranjez, și în timp ce o fac, îmi vine uneori în minte fraza aia care se vrea inteligentă, care sună cam așa: dacă lumea ar fi oarbă, pe câți oameni ai putea să impresionezi? Pe mai puțini decât dacă n-ar fi oarbă. Și pe încă mai puțini aș impresiona dacă ar fi și surdă. Asta-i o frază pe care o spun oamenii urâți. Și nu orice fel de urâți, ci urâții cretini, întrucât urâții inteligenți își asumă și-și acceptă condiția. Care-i problema să arăți bine? E foarte bine să arăți bine, foarte bine și recomandabil. 3. Pentru un bărbat e tot atât de important să arăte bine, precum pentru o femeie ? De-aș fi eu și femeie, aș ști. În cazul meu, e o importantă carte de vizită, și e unul dintre marile mele atuuri. Ce știu eu totuși de pe tărâmul comparațiilor în materie, dintre femei și bărbați, este că, în ecuația succesului erotic, aspectul fizic are o mai mare importanță pentru femei decât pentru bărbați, pentru că bărbații evaluează și aleg mult mai mult în funcție de aspectul fizic decât femeile, pentru care contează mult statutul bărbatului, influența și alți parametri similari. Nu-i exclus, cu această minunată ocazie, să fi răspuns, de fapt, la întrebarea de bază. Deci nu, probabil că aspectul fizic nu e atât de important pentru un bărbat, statistic vorbind, cum e pentru o femeie. Pe plan individual însă, importanța aspectului poate varia în funcție de cantitatea de virtuți cu care știe individul că se prezintă lumii, adică dacă știi că ești doar frumos, va conta enorm. Dacă mai ai și niște altceva pe lângă frumusețe, poate că va conta puțin mai puțin. O pisică tărcată îmi trece calea, cu pas egal și coada băț. Mă uit la ea cum nu se uită la mine și se duce în treaba ei. Mai demult eram convins că sunt un iubitor de câini doar. De la un timp însă, am început să respect mâțele. Din tot sufletul. Nu le iubesc. Le respect. Le stimez. Ca o durere de măsea care trebuie să mai apară atunci când te simți din cale-afară de bine și începi să te crezi nemuritor, o mâță din când în când trebuie să-ți readucă aminte că nu o posezi. Asta e una dintre misiunile lor pe pământ – să ne dea constant de înțeles că noi nu suntem stăpânii lumii și nu le deținem. Indiferența cu care tratează ele oamenii este admirabilă. În plus, niciodată nu am fost lătrat de vreo pisică mergând noaptea pe stradă, niciodată nu m-am simțit amenințat de ele, lor pur și simplu nu le pasă, dar câinii mau lătrat; și când eram pe bicicletă și când nu eram pe bicicletă. Și m-am temut. Și cu toată dragostea mea față de câini, în acele momente i-aș împușca fără ezitare și pe ei, și probabil și pe imbecilii care militează pentru dreptul câinilor de a mă ataca în haită din motiv că s-au simțit amenințați sau din oricare alt motiv.
4. Oamenii se aseamănă cu câinii de stradă, cu cei domestici sau poate au caracterul pisicilor – independente, mândre, care nu acceptă un stăpân? Variază de la om la om. Unii sunt câini, alții pisici, alții șerpi, alții vulpi, alții gândaci. Fauna umană e tare diversă. Gânditorii s-au tot străduit, de-a lungul timpului, să identifice starea naturală a omului, dar cea mai plauzibilă concluzie de până acum e că spectrul potențialului ecestei naturi e enorm, și să întinde de la amibă până la leu. În fine, silueta în roșu se apropie, dar eu nu mă încrunt absolut deloc. Nu că aș fi fost cine știe ce senin. Eram doar de o apatie soră cu prostrația. Înțeleg că e Eugen atunci când ajunge în dreptul meu și spune, mai în glumă, mai în serios: - Ci-i, nu saluți lumea? E o întrebare pe care mi-a pus-o, tot mai în glumă, mai în serios, și Iana, o fostă colegă de clasă, la întâlnirea cu absolvenții, acum vreo doi ani, zicându-mi că m-a văzut odată în parc și am trecut pe alături. E, de altfel, o întrebare pe care mi-o pun mai mulți oameni, și toți o fac mai în glumă, mai în serios, iar dorința mea cea mare în acele momente este să-i trimit în pizda mamei lor, dar deloc în glumă, doar în serios. Dacă ești un asemenea monstru sacru al prețuirii relației noastre, de ce dumnezeii mă-tii nu saluți tu dacă tot mă vezi? Eu nu te văd, debilule, eu efectiv nu te văd normal! Și le și spun în general oamenilor că am probleme de vedere, însă majoritatea fie o iau ca pe o scuză a orgoliului meu care ar fi teribil de mare, fie nu înțeleg pur și simplu cum e să nu vezi omul la față, ceea ce de fapt ar putea însemna același lucru. În plus, tare mă enervează să mă justific. - Nu, uneori n-o salut, îi spun și-l privesc indiferent în ochi. … Sau poate trebu’ să te duci tu-n pulă, i-am spus ridicând o privire scârbită spre el. - Uăăăi, dă-ț’ sama oleacă la vorbe, spuse el trezit din reverie, implicându-se în sfârșit în conversație. 5. În viața de zi cu zi ai obiceiul de a înjura, sau numai pe paginile unei cărți ? Cunosc mai mulți scriitori, care roșesc la auzul cuvintelor indecente, dar le scriu cu nemiluita în cărți. De ce ? Ai auzit cum înjură părinții ? Sau ai învățat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași ? Da, sigur, am avut la Alexandru Ioan Cuza un curs de sudalmologie, iar părinții mă legănau de mic pe melodia blestemelor populare. Înjur în viață mai mult decât în carte, dar mă strădui să nu utilizez înjurăturile ca substituente semantice sau sintetizatoare de idei. Mă strădui să le confer mai mult valoare emoțională. N-am să uit ziua când, în 2015, am decis să-mi iau o vacanță și să merg până în Sitges, un orășel de lângă Barcelona, să-mi văd fosta prietenă, amintirea căreia îmi era dragă, după care tânjeam, despre care am scris poezii și care, de fapt, nu prea mai avea ochi să mă vadă, dar eu am ignorat ultima parte și m-am dus. Eram lângă casa ei când i-am scris că sunt lângă casa ei, iar răspunsul ei n-a părut să trădeze cine știe ce emoție la gândul că nu am traversat un cartier ca să mă aflu acolo, ci un continent – bine, nu că mi-ar fi fost datoare cu ceva, dar zic și eu – și a fost foarte scurt – „Nu sunt acasă. La revedere.”. Eram așa de descompus pe interior, încât simțeam că nu m-ar putea distruge nimic, nu m-ar putea șoca nimic și nu m-ar putea demoraliza nimic mai mult decât eram deja, astfel că n-am avut nicio problemă să mă apropii de niște fete și să le întreb dacă nu vor să ne distrăm în seara aia, sau ceva de genul. De regulă, emoția apropierii de femei vine din frica de refuz. Atunci îmi era absolut indiferent dacă mă refuzau sau nu, ceea ce au și făcut de altfel, dar nu m-a atins cu nimic. Mai jos de atât nu puteam fi, eram imun la tot, iar asta era fascinant într-un fel, era eliberator. 6. Ai ghinion la fete ? De ce pleacă ele ? Înțeleg, poți răspunde tot așa, cum ai răspums lui Eugen: « Cred că sunt un proiect reproductiv eșuat, Eugen », i-am spus, încheind și privind în jos, cam pus pe gânduri. « Trebu’ s’ șii mai simplu ». Ghinionul, care de fapt nu era ghinion, căci nu era un produs al hazardului, ci al unor scheme emoționale destul de solide, pornea de la un punct încolo. Până la acel punct, m-aș putea declara relativ performant. Fata aia nu a plecat în Barcelona ca să scape de mine. Ea locuia acolo de multă vreme. N-a plecat. Ne-am despărțit și îmi era dor după mai mulți ani. În mintea ei totul se terminase, în a mea nu. De regulă, eu le provocam să plece, sau plecam chiar eu, însă, plecând și ele la rândul lor sau resemnându-se definitiv, tot eu mă simțeam abandonat. Traversasem neregulamentar bulevardul Dacia, iar la capătul călătoriei mă întâmpină un polițai. - Bună seara. - Bună seara… - Ați traversat neregulamentar strada, ceea ce este o infracțiune, așa că vă rog să mă însoțiți la secție. - Da‘ eu… da‘ nu… da‘ nu era nicio mașină. - Vă rog să mă însoțiți la secție. - Da‘ chiar n-am pus pe nimeni în pericol, adică… - Uitați-vă, secția e la doi pași, demult eram deja acolo, haideți. - Nu că nu s-ar aplica legea în cazul tuturor, dar schimbă ceva dacă vă spun că sunt persoană publică? Atât de abrupt și fără de subtilitate i-am băgat omului pe gât identitatea mea comunitară, încât poate ar fi fost decent din partea lui să mă împuște. N-am făcut-o totuși cu tupeu, chiar deloc, era tot cu o voce rugătoare, care lăsa de înțeles că îngăduința lui ar fi o favoare și nu o datorie. - Unde? mă întreabă omul. - Iată chiar mâine dimineață puteți să conectați televizorul, la ora opt, la Moldova 1, emisiunea „Bună dimineața de weekend”. - Ap’ dar bună sara, și a plecat grăbit. Pur și simplu și-a luat tălpășița, chiar rușinat, am impresia. Bietul om. Era un polițist tânăr, poate eram de-o vârstă sau poate era chiar mai mic decât mine. O fi fost crescut în spiritul admirației oarbe față de persoanele publice, așa cum se întâmplă adesea pe la noi, mai ales la țară. Sau poate i s-a făcut brusc teamă că aș avea atâta influență, încât aș putea să-i creez probleme dacă mă supăr. În orice caz, omul și-a trădat meseria. Ar fi trebuit să mă ia de-o aripă și să mă târască și mai înverșunat la secția aia blestemată de poliție. 7. Ai trădat meseria vreodată și cum un jurnalist poate trăda meseria ? Da, am trădat-o, mai ales în dezbaterile pe care le găzduiam la radio. Profesionalismul pur ar fi cerut echidistanță și neutralitate, dar când aveam subiecte la care aveam păreri proprii și încă unele foarte puternice, nu mă abțineam și îmi înclinam clar discursul în direcția acelor păreri. Jurnalistul își trădează meseria când face altceva decât ce ar trebui să facă în virtutea meseriei - trebuie să afle adevărul, dar el încearcă să susțină o părere; trebuie să vorbească bine, corect, dar nu cunoaște bine limba, etc. Îmi amintesc de Mihaela, prima mea prietenă. Ea îmi spunea deja llevarte, deja llevarte. Și nu mi-o spunea oricând, ci tot într-un moment în care eu zburam din prezent. Eram în 2010, în Barcelona, cu bursa mea erotico-academică Erasmus, – nu să învăț m-am dus acolo; m-am îndrăgostit și am zis că trebuie să plec în Barcelona, unde ea era mutată de pe când era copilă, și să trăiesc ce era de trăit – pe punctul de a face sex pentru întâia oară – în general și, implicit, cu ea – și aveam niște emoții uriașe. Pur și simplu nu mă puteam excita. Era limpede că nu aveam o problemă erectilă, or peste tot unde nu se putea face sex eram mereu în trei – ea, eu și tovarășul meu surescitat, care, nu se știe exact cum și când, s-a pomenit botezat la un moment dat Bimbo, dar Bimbo era o marcă de pâine în Spania. În fine, aveam emoții teribile anume atunci când se putea face sex, când existau toate condițiile. Mă temeam că nu voi fi în stare, că nu voi putea, că nu-s bărbat, că mă fac de râs, că ce fain ar fi să pot, că o dezamăgesc, că nu satisfac așteptările – pe ale ei și pe ale mele – de la mine, că niciodată n-am să pot, că mă enervez că nu pot și mă enervez că mă gândesc că nu pot și mă enervez că mă enervez când mă gândesc că nu pot, deci eram prezent oriunde, numai nu acolo, iar biata Mihaela încerca să mă întoarcă.
8. Și tinerii frumoși, inteligenți, râvniți de fete, dar puțin aroganți au temeri ? Da, până și ei au, dacă nu chiar mai multe decât ceilalți uneori, din motiv că așteptările din partea lor sunt mari, iar anxietatea de performanță e o scârnăvie tare nesuferită. Nevastă n-am, copii nu am, dacă ăsta ar fi fost alt palier pe care îți puteai revendica bărbăția. Sau poate că a fi bărbat, tratabil cu „dumneavoastră”, nu se află la confluența unor realizări concrete, poate că este un sentiment doar, o emoție, pe care o ai sau nu o ai indiferent de performanțe măsurabile, iar aici observ un fenomen interesant. Mulți din generația mea, atât fete cât și băieți, au sentimentul că sunt cumva copii, nu se simt adulți. Oamenii ăștia au în jur de treizeci de ani, au joburi, nu-s proști. Când eram copil, mă uitam la cei din clasele mai mari ca la somități, iar de cei de treizeci de ani efectiv nu aveam ce spune, ei erau oameni în toată firea, la o distanță emoțională colosală de mine, într-un univers al lor, al oamenilor mari, al celor care știu, care pot, care fac, care puteau, în cel mai bun caz, să mă aprobe cu îngăduință, ei erau trunchiuri groase de copaci, ei erau stânci. Oare acum puștii mă văd pe mine la fel? Oare cei de treizeci de ani la care mă uitam eu ca la zei, fiind mic, erau așa cum sunt eu acum? Aveau aceleași insecurități, aceeași fragilitate, aceleași dureri, aceleași frici? 9. Să fi fost din altă generație, să zicem în 92 să fi avut 24 ani, ai fi mers la război, pentru a vă simți bărbat ? Nu știu. Sunt unele lucruri pe care nu le poți trata speculativ - trebuie să te afli efectiv acolo ca să știi. Uneori, reacția nu poate fi anticipată. Războiul e un mediu atât de nou și de diferit față de viața mea de zi cu zi, încât pur și simplu nu pot ști. Nu mă cunosc suficient de bine. Sunt efectiv ignorant în legătură cu lucrurile de care aș fi în stare în situații complet străine. Ce naiba vreau eu de la femei, de fapt? Sex? Dacă ar fi doar asta, doar dorința în sine, dorința ancorată doar în nevoia carnală pură, atunci ea ar fi aproape invariabilă, nu ar depinde de refuzurile pe care le primesc, nu s-ar diminua în raport cu cineva disponibil și ar crește în raport cu cineva care nu-mi dă atenție, or asta mi se întâmplă frecvent. Când una nu mă vrea, parcă mă simt umilit dacă mă întorc la cele care mă vor, arată a compromis resemnat, a înfrângere, a coadă între picioare, și mi se curmă libidoul, chiar dacă sexul în sine îmi stă, teoretic, la dispoziție. Deci nu e doar sex, cel puțin nu sexul în sine. Pe de altă parte, dacă o fată pe care o consider foarte atrăgătoare și frumoasă și al cărei refuz m-ar frustra și mi-ar tăia libidoul, brusc mi s-ar așterne la picioare, mi s-ar duce interesul. Ei bine, cam asta s-a întâmplat cu Cristina. Cristina mi-a dat acceptul pe Facebook chiar în ajun de întâi iunie, la o cerere trimisă naiba știe când. Tot atunci, am început să vorbim și a doua zi ne-am văzut. Arată bine. Nu e genul de chip – că eu de chip mă îndrăgostesc, în cazul în care corpul e cel puțin acceptabil, adică mari pretenții la corp nu am, chipul fiind cel mai important – de la care să-mi danseze neuronii și să devină nomazi, mutându-se dintrun organ în altul, dar frumoasă, obiectiv vorbind, sigur că e. Buze cărnoase, sâni plini, fund ferm, ochi mari. E genul care, dacă m-ar fi tratat cu indiferență, m-ar fi afectat. Ne-am culcat la vreo săptămână și ceva sau două distanță și era tare bine. Avea o poftă aproape constantă, mă depășea chiar, aveam fantezii compatibile, ne doream reciproc, nu se ținea scai de mine, ne vedeam când voiam și era de acord să plece acasă după ce făceam sex, întrucât îi spusesem că îmi place să fiu singur după și ea înțelesese, extraordinar. Puteam să o facem oricând, oriunde, îmi spusese odată că ar fi putut să ia o pauză de la lucru pentru asta. În plus, era dorită de alți masculi, eu mă simțeam mândru să merg cu ea alături și să știe toți că e a mea, îmi plăcea să știu că îi refuză pe alții în favoarea mea și îmi plăcea că alții se simțeau niște masculi beta, neputincioși, în raport cu mine care iată, aveam o asemenea frumusețe alături, ăsta fiind, de altfel, unul dintre indicatorii faptului că vreau o fată cu adevărat – dacă mi-i jenă să fiu văzut alături de ea, atunci înseamnă că nu e bine. Aveam deci satisfăcute câteva aspecte teribil de importante ale relației – satisfacția sexuală și poziționarea socială. În plus, știam că e o relație liberă, adică nu aveam nicio restricție impusă printr-un contract nescris, printr-un angajament asumat expres unul față de celălalt. Era perfect. Aparent. 10. Ce naiba vrea Cătălin de la femei, de fapt? Au trecut cam doi ani de când am scris rândurile astea… ce vreau eu ACUM de la femei… să nu se mai victimizeze ca grup, ar fi o idee, deși, firește, nu toate o fac. În sens erotic, acum vreau să-mi fortific relația pe care o am, și să o fac funcțională și frumoasă, atât cât asta depinde de mine, iar de la iubita mea îmi doresc să vrea să facă același lucru. Dacă nu aș fi fost totuși în relație momentan, n-aș fi vânat atenția și admirația femeilor ca odinioară. Mi-aș fi văzut de treabă și, dacă mi-aș fi văzut suficient de bine de treabă, ele ar fi venit singure, probabil. Deja ce vreau de la o parteneră, cred că e o cu totul altă întrebare. Ar mai fi lucruri pe care mi-i greu să le fac, în raport cu oamenii. Mi-i greu să mă pun în situații jenante, mi-i greu să mă accept refuzat și, iată, mi-i greu să fiu dur cu femeile. Ce se întâmplă, însă, dacă sufăr un eșec? Mă zdrobește asta oare fundamental? Dacă sufăr un eșec, încetez să mai arăt bine? Nu. Dacă sufărr un eșec, încetez să mai gândesc, să fiu inteligent? Nu. Dacă sufăr un eșec, îmi pierd vocabularul și capacitatea de formulare a gândurilor? Nu. Îmi pierd banii? Nu. Trebuie să mă las de sport dacă sufăr un eșec? Nu. Tot ce pierd, în urma unui eșec sau a unui comportament pe care îmi vine greu să-l practic este zdrobirea unei imagini de sine neancorate în realitate, a unei imagini false. Cu alte cuvinte, risc să pierd o iluzie. O iluzie! Gândul ăsta m-a pocnit tare. Nimic altceva decât o iluzie! Dacă trimit pe vreuna atunci când m-a enervat, pierd iluzia că nu am răutate sau ură în mine și iluzia că sunt un om care vorbește doar frumos. E o iluzie, nimic mai mult, că dacă nu ar fi, nu aș purta dialoguri cu mine însumi, în care trimit fetele astea de nu știu ce-i cu ele. Mă surprind mergând entuziasmat, cu gura căscată, pe strada Decebal, ajungând deja aproape de McDonald’s. O iluzie! Nu e toată ființa mea în joc, nu îmi pun identitatea la bătaie făcând ceva, eu rămân la fel, rămân cel de până la acțiunea cu pricina, același nucleu, tot ce pun în joc e imaginea mea – o iluzie. 11. Dar, cred eu, ai fost iluzia a multor fete, ele suferind de la refuzul de a fi cu ele. Fete îndrăgostite și care se poartă ca atare, mai ales spunându-ți ce simt ele. Și tu le spui, că poți să fii doar prieten, nu mai mult. Și atunci ? Unde te trimit ele ? Nu cred că am spus vreodată unei fete că pot fi doar prieten cu ea. Unde m-au trimis cele care m-au trimis? Bănuiesc că n-au fost cine știe ce originale și am fost trimis în maximum două sau trei locuri. Totuși cred că, la cât de frecvent s-a întâmplat să fiu trimis, puteam să-mi fac abonament în cele două sau trei locuri. Respect dreptul oricărui om de a-l trimite pe altul. O mașină se apropie încet, dând să iasă din parcare spre stradă. Nu realizez că-i stau în cale și nu mă mișc. O caut pe Ina în messenger. Mașina se oprește încet la un metru de mine, fără să claxoneze. Atunci mă dezmeticesc, îmi agit buimac capul în câteva direcții, îmi dau seama că stau ca o balegă inoportună în drum, ridic mâna dreaptă în semn că-mi cer iertare și mă mișc spre stâlpul de iluminat de la capătul parcării. Deschid chat-ul. Ultima conversație e de pe treisprezece aprilie, când mi-a sugerat că ar accepta „o discuție ca între prieteni”. Subrațul mi-e din nou ud, aproape tremur. Trebuie să fiu foarte atent ce spun. Trebuie să spun ce am pe suflet, să scot năduful, dar să nu regret după, iar asta ar însemna să nu spun prea puțin, dar nici prea mult. Prea mult ar însemna călcarea teritoriului ei, intrarea mea în spațiul ei de manevră, în deciziile și viața ei, adică fie o insultă, fie o imputare. Cu alte cuvinte, trebuie să fiu asertiv. Ina, eu simt nevoia să-ți spun cât de multă furie și greață însoțesc orice gând care mă duce la tine. Fuck you : ) a fost mesajul. 12. Nu prea complici totul? Viața e simplă... Am avut la facultate un coleg, căruia îi plăcea să încâlcească ițele. Și până acum nu le-a descâlcit... Un coleg foarte talentat. Numele lui este Valeriu Mârza. Sugerați cumva că „tre’ s’ șiu mai simplu”? Mai mult decât complicare de dragul complicării, aș crede că e pătrundere în viscerele problemei pentru a-i surprinde natura și a lua decizii în consecință. Dar poate mă complic totuși. Am să văd ce-mi dezvăluie viața mai departe. Eram cândva teribil de înverșunat în legătură cu identitatea mea românească, fiind unionist declarat și hipersensibil la antiunionism, iar cel mai emoționant moment al lui aprilie 2009, când au fost protestele anti-comuniste de la Chișinău, a fost cântarea imnului Deșteaptă-te, române, în seara lui șase aprilie, în Piața Marii Adunări Naționale, de către tinerii adunați acolo inclusiv cu steaguri românești. În toamna aceluiași an am mers la universitate în România și am început să devin tot mai puțin unionist, și nu cred că din motiv că am ajuns la concluzia că românii din România sunt mai răi decât noi, cei din Moldova, ci din motiv că suntem pur și simplu diferiți. Asta însă ne face moldoveni, ca națiune? Sau măcar neromâni? Avem ceva ce ne face asemănători pe noi, cei din Moldova, față de toți ceilalți din toate celelalte părți? Poate că totuși suntem români, însă cu condiția că cei din România nu-s nici ei români adevărați, ci o formă alterată și deraiată de români ca esență. Și din nou, nu-s toți la fel, vorbesc de impresia generală pe care o am. 13. Care e, totuși, diferența între românii din RM și cei din România? Umorul diferă. Abordările diferă - moldovenii parcă-s un pic mai din topor, și, respectiv, parcă mai sinceri, mai puțin mieroși și lingușitori și mai puțin dispuși să utilizeze cuvinte mari (iubire, frate) în contexte mici. Permeabilitatea la curentele culturale exterioare diferă - moldovenii îmi par mai rigizi, mai conservatori. Sau poate că e vorba doar de permeabilitate diferită la diferite tipuri de curente - cei din România sunt mai sensibili la ce vine dinspre SUA (sunt chiar destul de americanizați), pe când cei din Moldova sunt mai aplecați spre Est și spațiul cultural sovietic. Acuma, care dintre cele două curente este mai fidel înălțării spiritului uman, e probabil un alt subiect. Tot ce spun mai sus e o chestiune de percepție generală, or am cunoscuți din România în care am încredere și pe care îi simpatizez și respect, și respectiv, am cunoscuți din Moldova în care nu am încredere și pe care nu-i respect. Îngrijorător poate deveni faptul că majoritatea ambițiilor mele din acest moment sunt niște platforme perfecte pentru aroganță și lăcomie, dacă nu chiar niște produse ale lor. Eu vreau bani, faimă și femei. 14. Vezi cât de simplu este ? Aceleași dorințe, ca și toți bărbații… Nu același lucru vrea și Eugen ? Habar n-am ce vrea Eugen, poate a menționat ceva în declarația de la poliție. Asta nu e numaidecât simplu. E general, dar nu în mod obligatoriu simplu, or la o rezoluție mai mare se dezvăluie și complexitatea miriștii prin care ajungi să ai aceste lucruri în funcție de talente, priceperi, înclinații, obstacole etc., combinațiile dintre care ajung să descrie traseul fiecărui individ, diferit în fiecare caz. Vreau să trăiesc bine. E simplu? Nu, e general.
