Maria Ivanov ne asigură – TOTUL VA FI BINE
Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălți, ciclul I – Licență. Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de stat „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, ciclul II – Master.
Director al revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova.
Mașka era foarte obosită
și transpirată toată
bunicul o chema pe nume,
și eu credeam că mă cheamă pe mine,
o alinta și o servea cu cel mai frumos măr
pe care mi l-aș fi dorit și eu
și o dezmierda:
„krasavița lui bunicu, hărnicuța”
cuvinte pe care nu ni le-a zis niciodată nouă,
nepoților,
bănuiesc că nici bunicii.
1.Cum crezi, de ce erau zgârciți la vorbe bune, la duioșie buneii noștri? Nu crezi că neîncrederea în sine vine de la faptul, că părinții ne-au lăudat puțin sau deloc?
Bunicii noștri au fost zgârciți la vorbe poate pentru că nici ei nu au primit duioșii din partea părinților săi și nu au avut, pur și simplu, acest „aparat al iubirii”, al afecțiunii, pus la punct. De altfel, în satul meu de baștină, satul Cuhnești, se credea că dacă le arăți copiilor, nepoților, că îi iubești, ei „se urcă în cap”. „Copiii trebuie iubiți atunci când dorm” – îmi spunea tata, iar el cred că însușise asta de la tatăl său – bunicul meu. Apoi, în copilăria mea, toți maturii erau mereu ocupați. Toți erau obosiți. Munceau din greu: casă, grădină, deal, animale, păsări. Griji diverse. Și pe lângă astea, creșteau și copiii. Anii ’90 au fost ani grei, cu multe încercări. Tații plecau peste hotare pentru ca familia să facă față nevoilor, iar greul gospodăriei rămânea fie în totalitate pe umerii mamelor, rămase acasă, fie și pe umerii bunicilor, care deveneau responsabili de două gospodării sau chiar de trei, cum se întâmpla în cazul nostru. Bunicul meu, pe timp de vară, avea grijă atât de animalele din curtea lui, cât și de cele din curtea familiei mele dar și ale mătușii mele, dat fiind faptul că locuiam toți trei pe aceeași stradă, la distanță de câteva case. Având atâtea pe cap, era bucuros când se vedea seara acasă și recunoscător, desigur, animalului care l-a ajutat toată ziua. În toată avalanșa asta de neliniști, nu se gândea nimeni la dezvoltarea emoțională a copiilor. Nu aveau timp pentru asta nici bunicii, nici părinții. Ceea ce conta cel mai mult era ca cei mici să fie hrăniți și curați.
Cât despre a doua întrebare, răspund ferm – da ! Cu siguranță că neîncrederea maturilor se trage din faptul că nu au fost destul de apreciați de cei de acasă în copilărie.
Tata trăiește în continuare
la sat
Tu te-ai mutat
la capitală
dar și aici
în fiecare zi
te trezești la ora șase
ora la care
vacile trebuie duse pe toloacă
2. Cum a fost copilăria, și de ce te-ai mutat „la capitală”?
Copilăria mea a fost una marcată de crizele anilor ’90. Dar a fost una fericită, totuși. Astfel, îmi amintesc bine și de momentele în care părinții mei nu aveau bani pentru a-mi lua o pereche de pantofi noi, care să-i înlocuiască pe cei rupți, în urma unei căzături, la sfârșit de an școlar. Și așa cum mai aveam vreo două zile de mers la școală, m-am dus în papuci de casă, exclamând la intrarea în clasă „vai, am uitat să schimb papucii”. Dar și de momentele în care tata revenea de la munca de peste hotare cu valizele pline cu bomboane pe care le deschideam cu poftă pragul casei.
M-am mutat la capital după 5 ani trăiți, de altfel, la Iași, pentru că am așteptări mari de la viață. Așteptări pe care nu le-aș putea realiza la sat. Nu m-am simțit niciodată marginalizată acolo. Din contra, în anii de liceu, nu-mi puteam imagina cum va fi când voi pleca la oraș pentru studii superioare. Mi se părea atât de ciudat să exiști într-un mediu în care nimeni nu te cunoaște. Credeam anormal să mergi pe lângă un om și să nu îi spui „bună ziua”. Mai ales că în sat toți îi cunosc și îi respectă pe părinții mei. Mi se umplea sufletul de bucurie și mândrie când mă întreba câte o bătrânică „da’ de-a cui ești?” Și imediat cum afla de-a cui sunt, zicea „să fii sănătoșică că tare de treabă e tatăl tău” sau bunicul, sau mama. Mai ales mama, fiind asistentă medicală la Punctul medical din sat, toți îmi spuneau „a lu’ Mariana de la Punct”. Liceul l-am absolvit tot în sat, la Cuhnești. Aveam, pe vremuri, unul dintre cele mai puternice licee din raionul Glodeni. Veneau la noi la liceu elevi din toate satele vecine.
în vara aceea când
mărul altoit din fața casei
a dat primele roade,
am realizat că,
în această lume,
aș vrea să fiu
unicul om care te torturează
3. A sparge borcanul de capul lui – e o declarație de dragoste?
Cea mai profundă posibilă. În copilărie, ne-am bătut mult. Aveam uneori impresia că fratele meu nu mă iubește. Dar când am mai crescut, el mi-a devenit și soră și prietenă și frate mai mare, cu toate că era mai mic. Unicul om în care puteam și mai pot avea încredere deplină.
O săptămână mai târziu, însă,
am înțeles că
aș putea ascunde rujul în buzunar sau în sân,
sau în pălărie,
nu neapărat în ghiozdan.
4. Ai fost fata tatei?
Da, dar nu în exces. Cu tata îmi era foarte ușor să vorbesc. De mama îmi era mereu rușine. Și îmi este, încă. Pentru mama a contat mereu partea materială a existenței. Și cea universitară mai ales. Discuțiile noastre se bazau în special pe „ce ai mai învățat nou?”, „ce notă ai luat”, „ai făcut temele”, „ai dormit, mâncat”? Griji de bază pentru mamă. Nu știu de ce nu s-au legat nicioată discuțiile despre sentimente și emoții la noi. Cu tata era altfel. El mă asculta mereu. Anume lui i-am povestit despre prima iubire. Un băiat care era cu trei ani mai mic decât mine și care era partenerul meu la școala de dansuri. Pentru a îi putea vorbi, îl rugam să mă ia cu el la deal, după iarbă pentru bovine. Nu mă lua prea des, că nu era mare „tolc” din mine acolo. Îi era mai convenabil să meargă cu fratele meu. Dar în puținele dăți când mergeam, îi vorbeam despre vrute și nevrute. Totul până în ziua în care am aflat că îi povestea totul mamei.
Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate
Eu sunt o aglomerație de stări incerte
Eu sunt o băsmăluță răzmuiată de lacrimi și muci
Eu sunt o femeie divorțată
cu un copil de patru ani
pe care o va ocoli star-ul satului
5. Și iarăși – ce va spune satul? Dar spune orașul cândva ceva?
Am depășit foarte greu această frică bolnavă, scizofrenică, de gura lumii. Adevărul e că lumea va vorbi oricum și oriunde. Vorbește și satul, vorbește și orașul. Dar subiectele se schimbă foarte repede. Azi este un divorț în gura lor, mâine mort, poimâne o nuntă, de aceea chiar nu merită atenția nimănui „gura satului”.
ai nevoie de umeri care să te aburce
ca să vezi peste gardul
cu sârmă ghimpată…
6. Al cui a fost umărul de care puteai să te sprigini când aveai nevoie? Cine s-a aburcat pe umărul tău?
M-am sprijinit de proprii mei umeri și de umerii proiectelor în care m-am implicat în ultimii trei ani. Umărul meu a stat la dispoziția tuturor celor care au avut nevoie. Mulți dintre cei care „s-au aburcat” pe el, cu părere de rău, au uitat despre asta.
și parcă, parcă, iaca, iaca,
încă un pic și are fi să fie bine,
7. A fost bine sau nu, s-a terminat dragostea ca și poezia cu iaca, iaca?
A fost bine, doar că după ce s-a terminat poezia. Dragostea adevărată, cred eu, nu se termină niciodată. Se termină mirajul dragostei.
o iau pe Adi în brațe
„totul va fi bine”.
Dar știu eu cum va fi?
Bărbații și mamele lor
nu iubesc copiii străini.
8. Știi, citeam că se întâmplă așa dragoste, când o femeie este iubită cu tot cu copii, cu vicii, chiar și cu bărbat… Se întâmplă doar în cărți, ori și cu alte femei, numai nu cu mine?
Se întâmplă și în cărți, și în viață. Li se întâmplă multor femei și mi s-a întâmplat și mie. Tind să cred că e sincer ceea ce trăiesc acum.
Știi senzația aia
când se rotesc copacii
în capul tău,
când
calci, dar nu simți
pământul,
când îți vine să-ți dai
pumni
în cap, în burtă, în piept,
mai ales în piept,
ca să ți se oprească dracului respirația,
când ai vrea să strigi la el,
dar strigi ca nebuna la copilul tău
9. Sau să spargi borcanul de trei litri de capul lui… Nu te-ai gândit că nu se merită? Nici un bărbat, nicio iubire nu merită să strigi la copilul tău. Asta înțelegi cu anii, când nici cu un bărbat, pentru care ai strigat la copilul tău, nu vreai nici la masă să stai…Crezi?
Cred, știu. În teorie, le știm cu toții pe toate. Știu foarte bine să dau sfaturi altor femei, altor mămici, știu să fac observații mamelor care își ceartă copiii pe stradă, știu să plâng în hohote când văd copii maltratați, știu să cer drepturile lor, știu să-mi apăr copilul de alții, nu știu cum să mă apăr pe mine de mine. Încă mă învăț, încă mă educ. Încă încerc să îmi stăpânsc emoțiile, frustrările, regretele și furiile. Învăț să mă accept. Și mă bucur când văd progrese.
Privesc păduchii de pe orhideea pe care mi-ai dăruit-o
înainte de ultima despărțire
și mi-e milă să-i omor
și plâng
10. Ai lacrimi să plângi și pentru păduchi… Știu, e de dragoste, pe care la o vârstă o vei vedea ca pe un păduchi. Ești sentimentală, ce te face sensibilă?
Mă poate sensibiliza orice – de la o poezie, un cântec, o floare uscată găsită printre lucruri, copilul meu, până la o amintire. Nu am făcut, însă, niciodată din dragoste un sens al vieții. Nu am căutat-o niciodată și nici nu am făcut nimic pentru a o primi. Prin urmare, cred că la mine procesul a fost (sau este încă) invers, am văzut-o ca pe un păduchi care acum își îngroașă marginile.
În acest Chișinău împăienjenit de moarte
îmi ești aproape
cu toate că
nu mai sper să te întâlnesc
În acest Chișinău împăienjenit de moarte
în care iubesc ceea ce nu vom avea amândoi
niciodată
…
Îți scriu ca să-ți spun că
nouă nu ne mai este
frică de moarte,
ea deja face parte din noi.
11. Ce știi tu despre moarte ?
Când eram mică, îmi era frică de moarte. Bunica mea de pe linia mamei, bunica Ana, pe care am iubit-o enorm, îmi povestea, pe când aveam vreo 6,7 ani, despre viața de dincolo și îmi citea din Biblie despre venirea lui Iisus pe pământ. Ea mă asigura că acolo este bine, că mă voi juca cu îngerii. Iar eu plângeam întruna, mai ales noaptea, nu voiam să mor vreodată. Aveam mereu sentimentul că eu am ceva important de făcut aici, prin urmare, nu am cum să plec dincolo. Aici am treabă. Această frică a rămas cu mine până am găsit-o moartă, în casa ei, pe bunica Ana. Primul meu contact crud, real, extrem de dureros cu moartea l-a reprezentat trupul rece și greu al bunicii mele. Ce mai știu despre moarte? Știu că doare. Dar mai știu și că se uită. Omul plecat este uitat de la o vreme. Ne obișnuim cu lipsa lui. De aceea, vreau să trag maxim de mine aici, pe pământ. Nu a venit nimeni dintre cei dragi mie de dincolo să îmi zică ce mai fac ei pe acolo. Dar rămân aici oameni care să povestească ce au mai făcut ei demn de urmat.
iar la 100 km de noi
ard case
îți mai aprinzi o țigară
nici tu nu ai să-ți lași câinele
când or să înceapă să cadă
bombele
12. Știi cum ardeau casele moldovenilor în 1992? Ți-au spus la școală despre acel război, despre patriotism, despre eroi? Ce este un erou?
Erou este Oleksandr Matsievskyi, omul care și-a păstrat verticalitatea până la urmă. Spre marele meu regret și marea mea rușine, nu am auzit despre războiul din 1992 la școală. În schimb, m-am documentat mult în ultima perioadă, mai ales din textele lui Vlad Grecu. Și m-am întrebat ades „de ce? De ce nu am auzit vorbindu-se despre în sat?” Poate pentru că satul nostru este preponderent rusofil? Ar fi o explicație.
Toate insomniile mele
erau legate de tine.
De fiecare dată
când îmi spuneai că
mai lucrezi un pic apoi mă suni
ca să adormim împreună
și te culcai fără mine
13. Se spune, că în tinerețe trebuie să ai multe peripeții, ca să ai ce-ți aminti la bătrânețe. Nădăjduești că la bătrânețe vin gânduri frumoase sau năvălesc frustrări care alungă somnul?
Nădăjduiesc, desigur, să vină de-a valma gânduri cât mai diverse și cât mai arborescente, astfel încât să am ce povesti nepoților și ce scrie, poate, într-o carte. Îmi propun să-mi trăiesc cu grijă și demnitate viața, astfel încât să nu fiu expusă remușcărilor.
Iau creta roșie,
desenez soarelui un zâmbet,
o iau pe Adi în brațe
„totul va fi bine”.
14. TOTUL VA FI BINE – e o încurajare, e un bocet, e o tângă femeiască?
Orice, numai nu „tângă femeiască”. Nu mi-am plâns niciodată de milă și nu vreau nici alții să o facă. Chiar nu există motive în acest sens. Unica mare și adevărată tragedie a mea și a umanității în general sunt războaiele. Este războiul din Ucraina. Imediat ce acesta va lua sfârșit și alte conflicte armate nu se vor isca, Totul va fi bine !
