Nu am avut timp să mă ridic, să-mi îndrept șira spinării, cel, pe care-l credeam că e fiica mea, m-a lovit din nou cu piciorul atât de puternic și îndemânatic, încât s-a întors în culcușul său rotund, și-a făcut vânt spre ieșire, agățat cu capul în jos, a simțit cum lumea obișnuită gri-neagră s-a cutremurat speriată, brusc a început să pulseze ritmic. Și cu fiecare convulsie care venea ca valurile oceanului zguduit de la fund de o putere groaznică, cu fiecare spasm puternic, o stranie lumină palidă a început să se apropie de prunc, ca o pâlnie, întorcându-se mai repede și mai repede, acum din lateral, acum contra, așa că, la momentul schimbării subite a contrafluxului, părea că nu era nici măcar o pâlnie, ci se învârtea în mod îndârjit. El se zbătea spre lumină înfiorat de cea ce se va întâmpla. Îi era bine în gogoașa lui, nu voia să iasă, dar ceva puternic îl sălta și-l arunca afară. Cu două zile în urmă se începuse acea furtună, îl zguduia, îl da huța ca într-un scrânciob, el se ținea cum putea, iar acum nu-i ajungeau puteri să se împotrivească. Apele calde care îl înconjurau se rupsese și acum se zbătea pe uscat. A încercat să evite lumina, încordându-și strâns brațele și picioarele de pereții tremurători, dar era inevitabilă lumina, se apropia, era condamnat și strângea pleoapele, pentru a nu vedea cum ochiul Apocalipsei se apropie, se umple de galben și cum îngerul păzitor, care venea din când în când să stea cu el de vorbă, se grăbește să iasă înaintea lui. Îl gâdili la nas cu aripa și dispăru în strălucitul galben.
Eu eram deja de două zile în raiul maternității, pupilele ochilor pluteau de durere euforică și nu înțelegeam ce vrea doctorița tânără și frumoasă de la mine, spunea ceva despre lichidul amniotic. „Apele s-au rupt sau nu, ofdoamne!” – îmi traducea moașa bătrână, grasă, halatul alb nu cuprindea sânii ei nemărginiți, care se odihneau pe muntele burții. În sfârșit, m-am îndreptat, am necăjit buzele cu un zâmbet – nu trebuie să le supăr, de ele depinde cum va izbuti să iasă fiica mea, nu doamne ferește s-o scape din mâini la ieșire, udă și lipicioasă, apoi să spună că așa am născut-o – cu capul spart. Sau s-o apuce cu cleștele de cap, s-o tragă afară și să-i lungească capul, ea este frumoasă, cea mai frumoasă fată, care se grăbește să iasă la lumina zilei. Unica. Mai mult nu voi naște. Sigur. Încă la nașterea primului copil mi-am zis – basta. Dar era un fiu, eu voiam o fiică. De aia am mers la așa tortură.
Asistenta, o mizerabilă veselă, m-a dus prompt prin toate cercurile iadului maternității sovietice – o clismă, bărbieritul cu lamă veche, m-a ras, zăgrăia și rupea părul de pe pielea subțire și sensibilă, duș cu apă mai mult rece decât caldă, îmbrăcarea într-o cămașă decolorată, veche, cu o stigmă din spital – și toate acestea cu glume, cu râs sadic. Eu, care am mai trecut prin infernul nașterii, ștergându-mi neîncetat fruntea umedă de sudoare rece, scânceam ceva cu un zâmbet jalnic.
În timpul acestor distracții, moașa cea grasă a apărut în ușa salonului de procedură, cu scopul de a invita asistentă la un dejun alcătuit din ceai, magiun și colac adus de cineva din rudele gravidelor. Ei și ce, au tot dreptul? La ora șapte în spital, toată lumea bea ceai. Prezența mea care gemeam a afectat moașa, dar nu într-atâta, ca să renunțe la bomboanele de pe masă, care o așteptau să dispară în interiorul imens al stomacului, el cerea recompensă pentru noaptea nedormită. Moașa a fost de trei ori mamă și de aceea știa – a naște un copil este o chestie intimă, benevolă, dar dureroasă. Ea știa că femeile, care nasc pentru prima dată sunt supuse durerilor timp de multe ore. Asta, care geme acum, naște a două oară, ar putea suporta fără ofuri și ahuri. Nu e unica în așteptare. Dacă vei asculta țipetele fiecărei femei care trebuie iaca-iaca să nască, nu vei avea timp nici să beai ceai, dar nici la toaleta nu vei avea chip să mergi. Prin urmare, moașa și-a strâns buzele, a dat din mână, invitând asistenta la micul dejun.
- Amuș – asistenta a răspuns voioasă, fata era tânără, necăsătorită, prin urmare, vis-a-vis
de suferința femeii avea o indiferență remarcabilă de profesională. – Trebuie s-o ung cu iod pe ici-colea. Că nu știi niciodată … Haide, cracă-nă picioarele, mamă. Arată, naibii, canalul tău de naștere.
Moașa, care se plictisea să aștepte, face un pas mai aproape, se aplecă din șale și, cu o curiozitate leneșă, ușor grețoasă, privi în crâșma proaspăt rasă și zgâriată. De acolo, prin gaura încordată, bolnavă și dureroasă la aparență, s-a arătat o bucată de creștet pulsant, acoperit de muci, sânge și păr lipicios, lung și întunecat.
- Блядь! – moașa șopti imediat cu o voce șuierată, uzitându-se fascinată la
sacramentul sângeros, – твою мать!… Și, luând octava superioară, a strigat: Ce naiba, iod! Capul iese deja! Ea naște, iar tu te fuți cu iodul!
Eu, mai să cad în leșin, m-am sprijinit de perete, lunecând spre podea. Ele strigau și speriau femeile, care au ieșit la auzul țipetelor, cu burțile ca niște dealuri, rătăcite de-a lungul coridorului. Slujitoarele maternității mă târâiau, apoi m-au apucat de brațe, mă duceau aproape pe sus spre sala de naștere. Cu chiu și vai m-au ridicat și instalat pe tron, mi-au rășchirat picioarele, eu mi-am încleștat mâinile de niște mânere speciale.
A apărut șeful maternității, Mihail Zaharovici. Un bărbat frumos, cu mâni puternice, binevoitor. Știam că e un doctor bun. Eu am fost cumva înșurubată pe masa de naștere și i-am oferit o poziție adecvată.
- Împinge-l, mămico. Știi cum să respiri, nu ești la prima naștere… Ai un fiu acasă, da?
Eu am mârâit ceva încet, dar am dat afirmativ din cap.
- Vreai o fată, așa e? Acuși vom vedea cine este. Cine te chinuie atâta. Ai ales un nume
frumos? Mă atingea cu palma pe burtă, pe genunchi, pe braț.
Aceste atingeri inutile, în general, această conversație stupidă fără sens acum, parcă îmi ogoia durerea. Mă dirija spre viață, ocolind moartea și suferința.
- Și nu țipă deloc. Chiar nu te doare? Ai niște ochi plini de suferință. Atunci
de ce taci? Strigă, hai răcnește odată, să te aud. Unde e soțul tău? Stă pe sub fereastră? Nu? E devreme, doarme acasă. Unde e fiul tău?
- La mama… vocea țâșnea printre buzele uscate slab, nu puteam vorbi, de unde să iau
putere să strig tare?
- Hai să strigăm împreună, apoi să-l împingi tare, să iasă din culcușul lui.
Eu îmi mușcam buzele crăpate, dar nu se auzi nici un sunet, lămpile de pe tavan care îmi inundau chipul se apropiară, m-au fript cu o căldură imensă, apoi s-au ridicat din nou până în cer iar durerea mă sfâșia, pur și simplu rupea din mine, intolerabil și totuși era imposibil să urlu. În nici un caz.
- Gata, nu mai împinge. Gata, am spus!- doctorul a strigat brusc. Doar respiră, auzi?
Respiră, nu împinge!
Dar eu, înnebunită de durere, nu am mai auzit nimic, coloana vertebrală s-a arcuit sub presiunea chinului zdrobitor. Ceva între picioarele mele a alunecat, ca o pânză umedă, durerea răsucindu-se într-o spirală fierbinte, a devenit brusc vizibilă ca o lumină – un mănunchi strălucitor de lumină orbitoare, oglindea pe creștetul pruncului și ajungând în adâncurile cerului. Doctorul a spus ceva cu o voce liniștită în stânga umărului meu, și apoi totul a fost acoperit de o cergă ușoară, blândă, fără greutate, durerea a scăzut, a fost înlocuită cu ceva senin, ciudat și atât de uriaș – până la înălțimea tavanului, până la cer, a acoperit toată lumea mea. Un boț roșu, lipicios, umed. Era ora nouă.
- Încă un fiu, a spus vocea blândă a lui Mihail Zaharovici.
Seara, o asistentă a intrat cu trei prunci înfășați care semănau cu niște bușteni, unul i l-a dat femeei de lângă ușă, altul celei de lângă fereastră. Patul meu era în mijloc. Al meu era cu ochii închiși. Dormea? Ceilalți țipau ca din gură de șarpe. Numai micuțul meu tăcea. Galben, edematos și cu ochii închiși, ca un motănași, mi-a permis cu răbdare să-l privesc, să-l ating, l-am lipit de un gurgui dur, care nu prea încăpea în gura lui mică, el a înghițind de câteva ori în gol, apoi a început lin să sugă, să sufle, să respire și, în sfârșit a deschis ochii tulburi.
- Să fii binevenit, dragul mamei…
