URSU
Tata meu avea două pasiuni – hulubii și cânii. Cu porumbei eu nu aveam treabă, dar cânii mi-au devenit prieteni dragi pentru toată viața. Ce e drept, nici vorbă nu era să permitem cânilor să stea în casă, dar erau îngrijiți. Iarna li se permitea să doarmă în tindă. A comandat tata unui lemnar o căsuță mare, cu două intrări, le așterneam acolo ceva moale. Cânii erau totdeauna mari, ciobănești. Odată, pe când eram mică, să fi avut vreo trei ani, am intrat în cușca cânelui, l-am cuprins și am adormit. Câinele, de fapt era o cățea, Roza.Mă căutau cu toții, strigau în gura mare, prin pădure, pe malul Nistrului, iar eu dormeam buștean. Cânele, care de obicei ieșea afară și alerga prin ogradă, nu s-a mișcat. Obosiți de căutare, surorile, părinții, se gândeau unde să mă mai caute, poate am căzut în râpă, poate… Și tata la un moment dat zice:
- Ce stă Roza în cușcă, hai să meargă s-o caute cu noi.
Se apropie tata să trage de cureaua de la gâtul Rozei și mă zărește pe mine…
Adesea mă întrebau fetele din sat, cum de nu mă tem să locuiesc în pădure, cum pot să merg seara acasă. Nu mă temeam, fiindcă avem un prieten, care era ca o gardă de corp. Dacă mă rețineam la vreo serată la școala din Verejeni, acasă ajungeam, mai ales iarna, când era întuneric deja. Dar numai cum ajungeam în vârful dealului, puneam două degete în gură și un șuierat puternic răsuna peste pădure. În trei minute Ursu era lângă mine.
Veneam odată cu sora Margareta de la film, vorbeam între noi, iar Ursu ne-a simțit. Margareta l-a zărit, și îmi șoptește:
- Cineva se furișează după copac.
Tot în acela moment Ursu mi-a sărit cu labele pe umeri și eu cad la pământ. Sora râde de mine, apoi, văzând că eu zac fără mișcare, îmi zice să nu mă prostesc, să mă ridic și să mergem acasă. Nu avea cu cine vorbi, fiindcă eu leșinasem.
Eu eram bătăușă și neastâmpărată. Pe timpul copilăriei mele iernile erau grele, cu multă zăpadă. Ningea toată noapte și noi trebuia să ridicăm dealul, toate cărările și drumul era înzăpezite. Mergea Ursu înainte și noi calcăm pe urmele lui. Când trebuia de coborât dealul era mai ușor, pentru că făceam sanie din ghiozdan, mă așezam pe el și în câteva minute eram deja la poalele dealului. Dar nu totdeauna ajungeam cu bine, odată m-a dus sania în râpă, fără extreme, nu mi-am rupt nici o mână, nici un picior, dar nu puteam ieși din râpă. Și tot Ursu a venit să mă scoată.
Eu nu prea mâncam carne, ascundeam partea mea și o dam prietenului meu, Ursu. Sigur, să fi fost voia mea, aveam să-l iau cu mine, în camera mea, dar tata era aspru, toți trebuia să-și știe locul.
Au trecut mulți ani, dar îmi amintesc și de Roza, și de Ursu ca despre cei mai fideli prieteni. Acum eu le permit câinilor să doarmă în casă, pe blană sau fotoliu, ei prietenesc cu motanii, și, cu cea mai mică problemă pe care o au, vin la mine știind, că le sunt prietenul cel mai bun.
