TATA…
Tata nu a fost înrolat în armata română, pentru că numai ce se însurase, mama era gravidă. Au venit rușii și l-au luat, ca pe mulți alții din satul nostru. S-a întors târziu, prin ’46, rănit, cu contuzie, care l-a marcat pentru mulți ani. Avea tata doi prieteni, cu care au fost împreună pe drumurile frontului. Iacob Lucaș și Colea Coban. Veneau duminicile la tata și stau la un pahar de vorbă. Eu ascultam ce vorbesc, până mă vedea tata și mă alunga:
- Cată-ți de treabă, nu ai ce asculta aici.
Cum să nu ascult, dacă eram curioasă tare, iar tata nu ne povestea niciodată cum a fost la război.
Și odată am auzit o istorie, despre care nu scriau în cărțile celea sovietice despre bravii apărători ai patriei. Tata avea ceas de mână. Tare se mândrea tata cu ceasul lui. Și iată că un locotenent rus a zărit ceasul tatei. I l-a cerut, iar tata nu a vrut să-l dea. Atunci locotenentul l-a amenințat cu arma, ordonându-i să scoată chiar acum ceasul de pe mână. Nici sub amenințări tata nu a scos ceasul. Locotenentul l-a pălit. Tata s-a șters de sânge, ce-i țâșni îndată din nas și lovi ofițerul înapoi. Trebuie să vă spun, că avea tata mână grea. Era tata un bărbat vânjos. Nu știu de unde a avut curajul să tragă în superior. Acela a căzut la pământ, s-a ridicat și a luat pistolul gata să tragă, țipând, că îl va omorî ca pe un dușman al puterii sovietice. Dar erau prea mulți martori, care i-au luat apărarea tatei. A venit un ofițer superior, care l-a pus la punct pe locotenent, dar l-a trimis pe tata în altă unitate – cea de aprovizionare alimentară. Însă atunci când atacau, îl puneau în primul rând. Așa se face că tata a fost grav rănit la Königsberg, iar locotenentul cela a fost omorât.
Tata a revenit acasă, dar nu a putut să se bucure de liniște și pace. Pentru că cineva l-a scris în listele celea negre. Nu pentru că era bogat sau făcea politică. Doar pentru că nașul de cununie, Nicolai Căpățînă a fost ridicat, tata a fost pârât și urma să fie ridicat. A venit cineva noaptea și l-a preîntâmpinat. Vreo jumătate de an se ascundea tata prin râpi, prin pădurea de la Holodnac, pe la cunoscuți din alte sate. Apoi, când a trecut valul acela neghiob, și cât mama a umblat prin instanță cu actele tatei de veteran de război, tata s-a întors acasă.
Și, lucrând la feroviare, a fost foarte apreciat, decorat cu ТРУДОВОЕ КРАСНОЕ ЗНАМЯ, ОРДИН ЗНАК ПОЧЕТА, pe care i le-au furat mai târziu.
Noi aveam telefon acasă, nu aveam cu cine vorbi la telefon, fiindcă nimeni în sat nu avea. Era un telefon de serviciu pentru tata.
La început de luna mai, pe când eram mică, poate încă nu elevă, poate prin clasa I sau a II. Nu vorbeam rusa, dar cine în satul nostru vorbea rusește? Sună telefonul, eu – singură acasă, ridic receptorul, și răspund. Cineva îmi vorbește în rusă, am înțeles că îl caută pe tata. Eu răspund în limba mea, că tata nu este acasă, este la lucru. Tovarășul de la cellalt fir de telefon vorbește mult, dar unicul lucru pe care l-am înțeles, e că ministrul cu boroana îl caută pe tata.
Eu încalț sandalele mele și merg la gara din Verejeni, acolo îmi spun că echipa lui tata este mai departe, aproape de Naslaucea. Mă duc încolo. Tata, când m-a văzut, s-a schimbat la față. Vine copila la 5-7 km, pe calea ferată, alergând. Sigur, s-a gândit că s-a întâmplat ceva rău de tot. Iar eu îi spun:
- Tată, te-a sunat ministru cu boroana.
- Au trecut mulți ani, dar și acum surorile mele fac glume pe seama mea vis-s
vis de ministrul cu boroana.
