Când am revenit acasă după războiul din Transnistria, eram ca o mută. Nu vorbeam cu nimeni, nu ieșeam în lume. Răspundeam la întrebări cu jumătate de gură. Am înțeles ce înseamnă durerea. Deznădejdea. Așa cum ai înmormânta pe cineva drag, parcă ai fi putut să-l salvezi, dar, din pricina cuiva, nu ai reușit. Mergeam pe străzile Chișinăului, lumea se plimba, mergeau în treburile sale, râdeau, se țineau de mâini îndrăgostiții, iar eu muțeam cu totul. Rămâneam zile, săptămâni întregi în apartament și dezghiocam iar și iar evenimentele de la Tiraspol, Tighina, Dubăsari.
Situația era ca și cum un vlăjgan de douăzeci de ani îi ia ultima bomboană și pălmuiește un copil de cinci ani. Rusia mare, puternică îngenunchea din nou micuța Moldovă. Cu ajutorul celor, care o conducea, care i-a cerut libertatea.
Oamenii își trăiau viața. Eu tăceam. Mult timp a durat muțeala mea, până am început a mă obișnui cu situația, așteptând că se va schimba ceva. Așteptare mută.
