Cândva, la vârsta de 7 sau poate 8 ani, mi s-a întîmplat ceva ieșit din comun. Nanașa mea de botez, sora mamei Natalia, m-a luat la biserică, ea se afla în alt sat, la vre-o cinci km de satul meu natal. Toată noaptea nu am dormit, am mers pe jos pana la Vâlcinet, apoi am așteptat miracolul, și abia în zori am pornit spre casă, tot pe jos, ce era natural atunci.
Și iata venind spre casă, am ajuns la calea ferata. Trebuia de trecut pasajul și de mers prin alt sat, spre a ajunge la casa mea, dar era un drum mai aproape – de mers pe calea ferată. Eu am insistat ca voi merge pe aici, pe malul Nistrului, pe traverse de cale ferata, iar nănașa a plecat prin sat.
Am mers, am mers și simteam că vreau să dorm așa de tare, că nu mai aveam putere să merg. Am coborit de pe traverse și m-am culcat pe pamintul gol, rece chear alaturi de calea ferată. Și așa, dormind, mi-a rămas în gand, că mai am putin de mers pana acasă, undeva un km, m-am ridicat, am urcat iarăși pe calea ferata și, dormind, mergeam spre casă…
De la o cotitura a apărut trenul. Mecanicul de locomotivă m-a văzut și a început a claxona. Eu dormeam. Trenul urla și urla. Eu nu ma trezeam și nu coboram de pe calea ferată. Mergeam prin centrul, pășind pe traverse. Înainte era un pod. Dupa pod era deja livada noastra, apoi scările ce urcau spre casă, unde trebuia să ajng. Trenul era la vre-o 50 m, cțnd eu ma aflam pe pod.
Vai, sarmanul barbat, cum clasona, și acum ma ajunge o frica, un fior mi se colăcește în suflet și-mi întretaie răsuflarea, când aud claxonul locomotivei și dupa zeci de ani. Trenul nu poate frâna ca o mașina la câțiva metri. Tragedia era inevitabilă. Tatal meu privea de sus agitat și nu întelegea ce se întimplă, de ce urla locomotiva… Eu treceam podul. Între mine și locomotivă – doar câțiva metri. Deodată ceva sau cineva m-a împins din spate, parcă m-a luat pe sus și m-a izbit de pe travere, m-a coborât pe cărărușa de lângă calea ferată. Curentul de aier m-a izbit în față, cand trebul a trecut în viteză pe lângă mine. Eu continuam să merg paralel cu trenul. În sfârșit șirul de vagoane s-a terminat și eu am traversat calea ferată, am urcat scările, mi-a mai rămas să intru în casa și să mă culc în patul meu, ceia ce am făcut, ignorând intrebările părinților, a surorilor, dar nici nu-i auzeam. În capul meu era un singur lucru – patul de care aveam nevoie.
De cate ori în viață m-a mai impins din spate, m-a tras de păr să mă scoată din valurile Nistrului, m-a acoperit de obuze sau gloante in Afganistan sau Transnistria acea putere misterioasa ?
Am trecut de șasezeci. Gandirea mea este alta, decât a fost la treizeci sau patruzeci de ani. Acea copilî, care merge spre a fi strivită de o locomotivă îmi este străină. Despre ea îmi amintesc doar unele lucruri, de parcă am văzut un film demult, și mi-a rămas doar câteva imagini. Imi amintesc livada noastră, vișinarii, mărul în floare. Îmi amintesc de salcâmii de la fereastră cu mirosul lor, dar copila ceia a plecat și nu-mi mai amintesc de ea.
Îmi amintesc malul Nistrului, vara era vesel, cald, copii mulți, Nistrul și scăldatul.
Impreuna prindeam pește și apoi il prăgeam în rug, mânele murdare de cartofii copți în jaratic…
Da, copila ceia e tot mai departe și mai departe, o acoperă ceața ce se ridica dimineața de pe Nistru între dealurile de la nordul Basarabiei. Tot mai des îmi amintesc de părinții mei, încerc să mă împac cu tata, ii reproșez ceva mamei, nanașa Natalia mă mângaie cu mâna ei zgrimțuroasă… Și lacrimile îmi impăinginesc ochii.
Zâmbesc, dar deodată aud clasonul locomotivei, fiorul trece prin stomac urcă spre gât. E gata să izbucnească, dar simt o atingere, cineva mă împinge în spate spre fereastră, spre lumină și mă liniștesc.
Totul va fi bine. Aici am copii, nepoți, surori, prieteni. Acolo mă așteaptă nanașa Natalia cu mama, cu bunica Iftinca, pe care nu am vazut-o niciodata și tare mi-a lipsit în viață…
